Se afișează postările cu eticheta IBM. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta IBM. Afișați toate postările

luni, 5 noiembrie 2012

HTML - Text , Tabel , paragraf ,

NumePrenumeVarstaTelefon
PopeIoan27176238
MunteCorn42220022

InternetReprezinta totalitatea calculatoarelor si a retelelor de calculatoare de pe tot cuprinsul globului,care comunica intre ele prin intermediul protocolului TCP/IP. Se estimeaza ca, in prezent, mai mult de o suta de milioane de oameni au, intr-un fel sau altul, acces la reteaua Internet si acest numar este in continua crestere.

Paragraf1: Acest text va fi afisat pe o singura linie. Paragraf2:
O linie de text
Alta linie de text         Paragraf3:
..dupa 4 linii libere... Paragraf4 :
Intre         cuvinte        exista      suficient    spatiu Paragraf5:
- Proprietatile documentului pot fi controlate de
atributele elementului BODY, de exemplu cum ar fi culorile pentru fondul paginii,
pentru text si diferite faze ale link-urilor. Culorile sunt setate folosind culorile de baza: rosu, verde si albastru; expresia
folosita RGB (Red, Green, Blue), acestea sunt reprezentate ca valori hexadecimale si
sunt scrise intre ghilimele (" "), la inceput trebuie adaugat caracterul '#'. Fiecare 2
unitati ale codului reprezinta una din culorile RGB.
De exemplu: #00aa11 reprezinta o culoare care nu are Rosu (00), are Verde (aa) si
Albastru mai putin (11).

marți, 17 iulie 2012

PROCESORUL - Creierul Calculatorului

Procesorul este piesa cea mai importantă a unui calculator (cea care face "calculele") şi este alcătuit dintr-o multitudine de microcircuite integrate, care sînt compuse la rîndul lor din tranzistori, rezistori (rezistenţe), capacitori (condensatori) şi diode. Toate aceste componente servesc la alcătuirea unor circuite care formează porţi logice (logic gates) ce stau la baza principiului de funcţionare a microprocesorului.

Procesorul se mai numeşte şi CPU (Central Processing Unit). Puterea unui procesor este dată de frecvenţa de funcţionare ("viteza cu care face calculele"), de arhitectura să internă şi de cantitatea de memorie de pe pastila procesorului. Frecvenţa de funcţionare este denumită de obicei "frecvenţă de ceas" ("clock frequency") sau "frecvenţă de tact" şi este măsurată în MegaHertzi (MHz) sau GigaHertzi (GHz). Arhitectura procesorului se referă în principal la tipul de microcircuite şi dispunerea lor în cadrul nucleului (nucleelor) acestuia. Memoria existentă pe pastila procesorului se numeşte memorie "cache" de nivel 1, 2 sau 3, scrisă prescurtat de obicei L1, L2, L3. Memoria cache ("cache" = depozit) de pe pastila procesorului este o memorie rapidă folosită exclusiv de procesor, care în acest fel îşi scade dependenţa faţă de memoria sistemului (memoria RAM) şi devine mai rapid în executarea instrucţiunilor sale. Memoria cache serveşte la stocarea datelor accesate frecvent de procesor şi are o importanţă deosebită în aplicaţiile (jocurile pe calculator, etc.) care utilizează frecvent aceleaşi seturi de date. Frecvenţa ("viteza") de funcţionare a unui procesor este dată de produsul dintre frecvenţa ("viteza") magistralei principale de date ("Front Side Bus - FSB") şi factorul de multiplicare a acesteia ("multiplier"). De exemplu un procesor cu frecvenţa de funcţionare ("clock frequency") de 1467 MHz are o frecvenţă a magistralei principale de date de 133 MHz şi un factor de multiplicare de 11.

Ce să mai citim?

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Fii propriul tău nutriționist

Planet REBOOT

Votăm un Deputat BUN

Ttatăl fondator al Uniunii Europene. 

Colonizarea de pe Marte !


În mod clasic procesoarele pentru calculatoarele personale au o arhitectură bazată pe un singur nucleu şi lucrează cu instrucţiuni pe 32 de biţi. Creşterea de performanţă a noilor generaţii de procesoare se bazează pe mărirea frecvenţei de tact, a vitezei magistralei principale (FSB) şi a cantităţii de memorie cache, procese posibile între altele şi prin îmbunătaţirea procesului de fabricare. Dar în anul 2004 a devenit evident că aceste proceduri de creştere a performanţei îşi atinseseră limita fizică şi nu puteau fi împinse mai departe. Ca urmare atît AMD cît şi INTEL au început să caute modalităţi noi prin care să reuşească să scoată în continuare generaţii de procesoare cît mai performante. S-a preconizat deci pe de o parte construirea unor procesoare care să utilizeze instrucţiuni pe 64 de biţi, iar pe de altă parte construirea unor procesoare care să înglobeze mai multe nuclee. Procesoarele pe 64 de biţi au fost lansate de AMD în anul 2003 şi de INTEL în anul 2005, iar procesoarele cu două nuclee ("dual-core" - binucleate) ale celor doi producători şi-au făcut şi ele apariţia în 2005. Procesoarele binucleate sînt indicate pentru cei care lucrează în mod curent cu aplicaţii ce suportă modul multifir ("multithread"), adică editarea audio-video, codarea audio-video, prelucrarea de grafică 3D (modelare, randare, etc.) şi proiectarea asistată de calculator (CAD). Liniile de procesoare clasice nu au fost încă abandonate, însă este posibil ca în cîţiva ani ele să cedeze locul aproape în totalitate procesoarelor cu mai multe nuclee şi care folosesc instrucţiuni pe 64 de biţi.

Există mai mulţi fabricanţi de procesoare, dar cei mai importanţi sînt INTEL şi AMD. Aceste companii au o ofertă împărţită în trei categorii :
1) Procesoare foarte puternice. Sînt destinate împătimiţilor de jocuri de ultimă generaţie sau celor care au nevoie de cît mai multă performanţă pentru aplicaţiile pe care le folosesc (animaţii 3D şi editare audio-video profesională, etc.) şi nu se uită la suma de bani pe care trebuie să o cheltuiască. În această categorie AMD propune procesoarele Phenom (I şi II) şi Athlon 64 FX, iar Intel procesoarele Core i7, Core 2 Quad, Core 2 Extreme.
2) Procesoare puternice. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul atît pentru jocuri de ultimă generaţie cît şi pentru aplicaţii comune (prelucrare de text, internet, editare audio-video, etc.). În această categorie AMD propune procesoarele Athlon 64 X2, Athlon 64, iar Intel procesoarele Core 2 Duo.
3) Procesoare cu performanţă medie. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul în special pentru aplicaţii mai puţin intensive (aplicaţii de birotică, internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Aceste procesoare pot fi folosite şi pentru jocurile de ultimă generaţie însă doar dacă sînt făcute anumite modificări în setările jocurilor (scăderea rezoluţiei şi a detaliilor grafice) care să permită rularea lor la un nivel acceptabil. Din această categorie fac parte procesoarele Sempron produse de AMD şi procesoarele Celeron produse de Intel.
3) Procesoare cu performanţă scăzută (redusă). Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul exclusiv pentru aplicaţii puţin intensive (aplicaţii de birotică, internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Din această categorie fac parte procesoarele Atom (produs de Intel), VIA Nano, VIA C (C7 şi C3) şi VIA Eden produse de VIA. Aceste procesoare au avantajul că nu consumă multă energie electrică şi că degajă foarte puţină căldură, ceea ce le face să poată fi folosite în special în calculatoarele portabile mai puţin performante, destinate celor care doresc să plăteasca un preţ scăzut pentru aceste dispozitive.

LEGĂTURI UTILE
Anexa Manualului - legături către cele mai bune articole de pe internet referitoare la procesoare
Diagramă cu performanţele procesoarelor AMD şi Intel

PROCESOARE INTEL

CORE   PENTIUM   CELERON  BINUCLEATE   CVADRINUCLEATE  MONONUCLEATE

BINUCLEATE MONONUCLEATE   BINUCLEATE


Core 2 Duo   Core 2 Quad | Core i7   Pentium 4 | P4 XE

Pentium DC | D | XE    Celeron C-L | D    Celeron E


dual-core   quad-core    single-core   dual-core   single-core   dual-core

GENERALITĂŢI DESPRE PROCESOARE

Procesoarele fabricate de compania INTEL pentru calculatoarele de birou sînt de trei tipuri şi anume Core, Pentium şi Celeron, care la rîndul lor există în mai multe variante în funcţie de generaţie (Core i7, Core 2, Pentium 4, Pentium 3, Celeron 2, etc.), de frecvenţa de ceas (2 GHz; 2,4 Ghz; 3 Ghz; etc.) şi de numărul de nuclee [cores]. Între aceste trei tipuri există asemănari şi diferenţe în ce priveşte arhitectura folosită şi tehnologia de producţie, care se reflectă în performanţa lor globală.
Procesoarele Core şi Pentium sînt destinate acelora care doresc cît mai multă performanţă de la calculator şi ca urmare sînt dispuşi să plăteasca un preţ pe măsură pentru acest lucru.
Procesoarele Celeron sînt destinate acelora care doresc să cumpere procesoare produse de compania Intel, dar sînt de acord să sacrifice un anumit grad de performanţă în favoarea unui preţ mai scăzut. Această politica de marketing a companiei Intel face ca procesoarele Celeron să fie fabricate şi poziţionate pe piaţă în aşa fel încît să nu între în concurenţă cu procesoarele Pentium sau Core. Ca urmare ele au viteze mai mici decît cele mai noi procesoare Intel şi Pentium, au o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date mai mică şi de asemenea mai puţină memorie cache pe pastila procesorului. De exemplu la un moment dat cel mai puternic procesor Celeron (cu nucleu Northwood) avea o frecvenţă de ceas de 2,8 GHz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă) de 400 MHz şi o memorie cache L2 de 128 KB. Prin comparaţie, la acelaşi moment cele mai puternice procesoare Pentium 4 obişnuite (nu Extreme Edition) aveau o frecvenţă de ceas de 3,4 Ghz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă) de 800 MHz şi o memorie cache L2 de 512 KB (P4 cu nucleu Northwood) sau 1024 KB (P4 cu nucleu Prescott).

1. CORE   BINUCLEATE   CVADRINUCLEATE   Core 2 Duo   Core 2 Quad | Core i7

dual-core quad-core

PROCESOARE INTEL

Procesoarele Core au fost lansate pe piaţă la jumătatea anului 2006 iar microarhitectura care stă la baza lor diferă considerabil de cea folosită la construcţia procesoarelor Pentium 4 şi Pentium D. Noile inovaţii tehnologice folosite în procesoarele Core permit obţinerea unei performanţe crescute în condiţiile unui consum de energie electrică scăzut. Aceste inovaţii sînt următoarele :
Execuţie Dinamică pe Scară Largă ("Wide Dynamic Execution") → procesoarele Core execută mai multe instrucţiuni pe ciclul de tact decît predecesoarele lor bazate pe arhitectura NetBurst. În plus analiza fluxului de date prelucrat de procesor a fost optimizată.
Prelucrare Îmbunătăţită a Datelor Media Digitale ("Advanced Digital Media Boost") → Instrucţiunile SSE au fost modificate în aşa fel încît acum prelucrarea datelor din aplicaţiile multimedia (audio, video) este de aproape două ori mai rapidă.
Memorie Cache Inteligentă de tip Superior ("Advanced Smart Cache") → Memoria cache de tip L2 este partajată între nucleele ce compun un procesor Core, iar gradul ei de folosire de către fiecare nucleu poate fi ajustat dinamic în funcţie de nivelul de activitate al nucleelor la momentul respectiv.
Acces Inteligent la Memorie ("Smart Memory Access") → Algoritmii de aducere şi procesare a datelor în memoria cache de tip L1 şi L2 au fost îmbunătăţiţi.
Capacitate de Folosire Inteligentă a Energiei Electrice ("Intelligent Power Capability") → Raportul "Performanţă per Watt consumat" a fost îmbunătăţit, iar consumul de energie electrică şi disiparea de căldură au fost diminuate. Procesoarele pot să-şi dezactiveze în mod dinamic subunităţile care sînt inactive, astfel încît energia electrică să fie folosită numai dacă este nevoie de ea la momentul respectiv (eficientizarea consumului de energie).

La sfîrşitul anului 2008 Intel a lansat o nouă generaţie de procesoare Core, numită Core i7, menită a înlocui generaţia veche (Core 2). Ea posedă omicroarhitectură îmbunătăţită faţă de cea folosită la procesoarele Core 2. Inovaţiile tehnologice care caracterizează noua generaţie de procesoare sînt următoarele:
Turbo Amplificare ("Turbo Boost") → Modul Turbo desemnează o situaţie în care procesorul funcţionează cu nişte parametri sub caracteristicile sale obişnuite (număr de nuclee folosite, consum de electricitate, intensitatea curentului, temperatură). Dacă în aceste situaţii este totuşi nevoie la un moment dat de o performanţă sporită, procesorul îşi poate creşte automat frecvenţa de funcţionare în mai multe etape cu cîte 133 MHz, pînă cînd e atinsă limita maximă la care poate funcţiona procesorul. Cînd nu mai e nevoie de puterea de calcul sporită, procesorul îşi va scade frecvenţa de funcţionare tot cu cîte 133 MHz, pînă va ajunge la frecvenţa de bază. Acest mecanism poate fi declanşat de exemplu în cazul aplicaţiilor care nu folosesc decît 1-2 nuclee din cele 4 prezente în procesorul core i7, dar care aplicaţii au nevoie la un anumit moment de o putere de calcul sporită. Mecanismul de turbo amplificarecreşte deci puterea procesorului chiar şi în condiţii mai "vitrege", cînd dintr-un motiv sau altul el nu este folosit la parametrii maximi de funcţionare.
Hiper-Filare ("Hyper-Threading") → Această tehnologie se bazează pe crearea unui nucleu de procesare virtual, care va împărţi sarcina de executat cu nucleul de procesare real. Ca urmare un procesor cu patru nuclee va fi văzut de sistemul de operare ca un procesor cu 8 nuclee, iar sarcina de executat va fi împărţită în mod corespunzător. Este vorba deci de o tehnologie de virtualizare, care permite o creştere a perfomanţei pentru aplicaţiile/softurile ce suportă modul de lucru multifir [multithreaded], adică împărţirea unei anumite activităţi pe mai multe fire de execuţie, în aşa fel încît să fie terminată mai rapid. Practic, un procesor Core i7 care are 4 nuclee va putea funcţiona cu 8 fire de execuţie. Creşterea de perfromanţă nu este însă dublă, ci în jur de 10-30% în funcţie de aplicaţie.
Memorie Cache Inteligentă ("Smart Cache") → Memoria cache de tip L3 în valoare de 8 MB este partajată între cele 4 nuclee ce compun un procesor Core i7, iar gradul ei de folosire de către fiecare nucleu poate fi ajustat dinamic în funcţie de nivelul de activitate al lui la momentul respectiv.
Controler de Memorie Integrat ("Integrated memory controller") → Controlerul de memorie a fost integrat în pastila procesorului ("silicon die"), lucru ce are ca efect o latenţă scăzută şi o lăţime de bandă crescută pentru lucrul cu memoria DDR3. Controlerul este de tip tricanal [triple channel].
Interconectare printr-o Cale Rapidă ("QuickPath Interconnect") → Fiecare nucleu al procesorului are un controler de memorie integrat, care este legat de cele ale celorlalte nuclee şi de memoria RAM printr-o cale de transfer rapid [quick path]. Rezultă o memorie partajată scalabilă, cu ajutorul căreia fiecare nucleu al procesorului îşi poate ajusta independent consumul de memorie în funcţie de necesităţile de moment.
Amplificare HD ("HD Boost") → Este inclus setul de instrucţiuni SSE4, care creşte performanţa procesorului în lucrul cu aplicaţiile ce folosesc conţinut multimedia.

1.1 PROCESOARE INTEL CORE MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur nucleu)

Compania INTEL nu produce în prezent procesoare mononucleate ce înglobează tehnologia Core pentru calculatoarele de birou, ci doar pentru cele portabile (sub numele Core 2 Solo).

1.2 PROCESOARE INTEL CORE BINUCLEATE ("dual core" - cu două nuclee)

1.2.1 Intel Core 2 Duo

Procesoarele Core 2 Duo pentru calculatoare de birou [desktop] au fost fabricate iniţial folosind două tipuri de nuclee, anume Conroe şi Allendale, care se deosebeau între ele doar prin mărimea memoriei cache de tip L2 (2 MB pentru Allendale şi 4 MB pentru Conroe). Seria E8XX0 (lansată în ianuarie 2008) e bazată pe nucleul Wolfdale, care are 6 MB memorie cache L2 şi este fabricat cu tehnologie pe 45 nm. Nucleul Wolfdale-3M este identic cu cel Wolfdale, însă are doar jumătate din memoria cache (3 MB) şi e folosit la procesoarele E7XX0.

Toate procesoarele Core 2 Duo folosesc instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64) şi suportă tehnologiile de virtualizare (Intel Virtualization Technology) şi de eficientizare a consumului energetic (Intel Enhanced SpeedStep Technology), dar nu şi tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de plăci de bază cu soclu LGA775, însă aceste PB nu sînt compatibile cu procesoarele Pentium 4 sau Pentium D. Modelele ieftine (E4XX0) nu suportă tehnologiile de virtualizare şi au frecvenţa magistralei principale (FSB) de 800 MHz, spre deosebire de modelele mai scumpe (E6XX0) la care aceasta este de 1066 MHz. Cele care au identificatorul terminat în 50 au o magistrală principală de date (FSB) de 1333 MHz. Modelele E6540 şi E8190 nu folosesc "Tehnologia de Execuţie Securizată" [Trusted Execution Technology] prezentă la toate celelalte procesoare din gamă. Modelele din seriile EXX0 şi următoarele folosesc setul de instrucţiuni multimedia SSE 4.1.

Fiecare nucleu are viteza specificată în tabelul de mai jos, dar asta nu înseamnă că un procesor cu 2 nuclee la frecvenţa de 1,80 GHz este echivalent cu un procesor cu un singur nucleu la frecvenţa de 3,6 GHz. O creştere mare de performanţă este valabilă doar atunci cînd procesoarele sînt folosite pentru softuri optimizate pentru lucrul cu mai multe nuclee (de ex. programele de grafică 3D).

Modelele Core 2 Duo existente sînt următoarele :
E8600 : 3,33 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
E8500 : 3,16 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
E8400 : 3,00 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
E8200 : 2,66 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
E8190 : 2,66 GHz | 2 nuclee | 6 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
=================================================
E7600 : 3,00 GHz | 2 nuclee | 3 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E7500 : 2,93 GHz | 2 nuclee | 3 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E7400 : 2,80 GHz | 2 nuclee | 3 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E7300 : 2,66 GHz | 2 nuclee | 3 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E7200 : 2,53 GHz | 2 nuclee | 3 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
=================================================
E6850 : 3,00 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
E6750 : 2,66 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
E6700 : 2,66 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E6600 : 2,40 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E6550 : 2,33 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1333 MHz
E6540 : 2,33 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E6420 : 2,13 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E6400 : 2,13 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E6320 : 1,86 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E6300 : 1,86 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
=================================================
E4700 : 2,60 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E4600 : 2,40 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E4500 : 2,20 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E4400 : 2,00 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
E4300 : 1,80 GHz | 2 nuclee | 2 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
=====================================================================
X6800 : 2,93 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz → familia Core 2 Extreme

1.3 PROCESOARE INTEL CORE CVADRINUCLEATE ("quad core" - cu patru nuclee)

1.3.1 Intel Core 2 Quad

Procesoarele Core 2 Quad sînt fabricate pe baza nucleelor Kentsfield (compus din două nuclee Conroe puse unul lîngă altul) şi Yorkfield (mai nou, fabricat cu tehnologie pe 45 nm). Ele folosesc instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64) şi suportă tehnologiile de virtualizare ("Intel Virtualization Technology") şi de eficientizare a consumului energetic ("Enhanced SpeedStep Technology"), dar nu şi tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de plăci de bază cu soclu LGA775. Ele sînt indicate în special pentru aplicaţiile multi-filate [multi-threaded] de genul prelucrării audio-video şi a graficii 3D, ca şi pentru unele jocuri mai noi. Modelele care au un "S" la sfîrşit (Q8200S, Q9550S, etc.) au consum mai redus de electricitate.

Modelele Core 2 Quad existente sînt următoarele :
Q9650 : 3,00 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
Q9550 : 2,83 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
Q9450 : 2,66 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
Q9400 : 2,66 GHz | 4 nuclee | 6 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
Q9300 : 2,50 GHz | 4 nuclee | 6 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
=================================================
Q8400 : 2,83 GHz | 4 nuclee | 4 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
Q8300 : 2,66 GHz | 4 nuclee | 4 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
Q8200 : 2,33 GHz | 4 nuclee | 4 MB mem. cache L2 | 1333 MHz
=================================================
Q6700 : 2,66 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L2 | 1066 MHz
Q6600 : 2,40 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L2 | 1066 MHz
===================================================================
QX9775 : 3,20 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1600 MHz → fam. Core 2 Extreme
QX9770 : 3,20 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1600 MHz → fam. Core 2 Extreme
QX9650 : 3,00 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 | 1333 MHz → fam. Core 2 Extreme
QX6850 : 3,00 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L2 | 1333 MHz → fam. Core 2 Extreme
QX6800 : 2,93 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L2 | 1066 MHz → fam. Core 2 Extreme
QX6700 : 2,66 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L2 | 1066 MHz → fam. Core 2 Extreme

1.3.1 Intel Core i7

Procesoarele Core i7 sînt fabricate pe baza nucleului Bloomfield şi au nivel suplimentar de memorie cache (L3), partajat între cele 4 nuclee. Ele folosesc instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64) şi suportă tehnologiile de virtualizare ("Intel Virtualization Technology") şi de eficientizare a consumului energetic ("Enhanced SpeedStep Technology"), alături de tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de plăci de bază cu soclu LGA 1366. Ele sînt indicate în special pentru aplicaţiile multifilate [multi-threaded] de genul prelucrării audio-video şi a graficii 3D, ca şi pentru unele jocuri foarte noi.

Modelele Core i7 existente sînt următoarele :
i7 940 : 2,93 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L3
i7 920 : 2,66 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L3
=======================================================
i7 965 : 3,20 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L3 → fam. Core i7 Extreme

1.4 PROCESOARE INTEL CORE EXTREME

Familia Core 2 Extreme include procesoare binucleate sau cvadrinucleate şi conţine modelele cele mai performante de procesoare Intel Core 2. Cele pentru calculatoarele de birou înglobează nuclee ConroeXE (X6800), KentsfieldXE (QX67000-6850) sau YorkfieldXE (QX9650) şi se instaleaza pe plăci de bază în format LGA775. Nucleele XE sînt identice cu cele simple, singura diferenţă fiind aceea că au multiplicatorul nezăvorît [unlocked], care poate fi deci setat la o valoare mai mare decît cea implicită în scopul supratactării procesorului [overclocking].

Modelele Core 2 Extreme existente sînt următoarele :
X6800 : 2,93 GHz | 2 nuclee | 4 MB memorie cache L2 | 1066 MHz
==========================================================
QX9775 : 3,20 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 (2 x 6 MB) | 1600 MHz
QX9770 : 3,20 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 (2 x 6 MB) | 1600 MHz
QX9650 : 3,00 GHz | 4 nuclee | 12 MB mem. cache L2 (2 x 6 MB) | 1333 MHz
QX6850 : 3,00 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L2 (2 x 4 MB) | 1333 MHz
QX6800 : 2,93 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L2 (2 x 4 MB) | 1066 MHz
QX6700 : 2,66 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L2 (2 x 4 MB) | 1066 MHz

Familia Core i7 Extreme include procesoare cvadrinucleate şi conţine modelele cele mai performante de procesoare Intel Core i7. Cele pentru calculatoarele de birou înglobează nucleul BloomfieldXE şi se instaleaza pe plăci de bază în format LGA 1366. Nucleele XE sînt identice cu cele simple, singura diferenţă fiind aceea că au multiplicatorul nezăvorît [unlocked], care poate fi deci setat la o valoare mai mare decît cea implicită în scopul supratactării procesorului [overclocking].

Modelele Core i7 Extreme existente sînt următoarele :
i7 XE 965 : 3,20 GHz | 4 nuclee | 8 MB mem. cache L3

2. PENTIUM   MONONUCLEATE    BINUCLEATE

Pentium 4   Pentium 4 XE    Pentium Dual-Core   Pentium D   Pentium XE

single-core   dual-core

PROCESOARE INTEL

2.1 Procesoare Pentium mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu)

Procesoarele Pentium au fost pînă în anul 2006 cele mai puternice procesoare produse de Intel şi sînt indicate pentru cei care doresc să folosească calculatorul şi pentru jocuri de ultimă generaţie sau pentru prelucrare audio-video. Procesoarele Pentium fabricate în prezent sînt dintr-a patra generaţie (Pentium 4), dar se mai găsesc în vînzare la mîna a doua şi sisteme cu procesoare din generaţia a treia (Pentium 3, denumire scrisa de obicei Pentium III).

2.1.1 Pentium 4

Procesoarele Pentium 4 (cu excepţia seriei P4 Extreme Edition) au fost fabricate folosindu-se cinci tipuri de nuclee şi anume Wilamette, Northwood, Prescott, Prescott 2M şi Cedar Mill. Între cele cinci tipuri de nuclee există multe asemănări, însă există şi destule diferenţe legate de procesul de fabricaţie sau de arhitectura internă. Nucleul Willamette a fost primul tip de nucleu inclus în procesoarele P4 şi de aceea a fost şi cel mai slab, înglobînd doar 256 KB de memorie cache L2. Nucleul Northwood are 8 KB de memorie cache L1 şi 512 KB de memorie cache L2. Nucleul Prescott are un număr dublu de tranzistori faţă de nucleul Northwood şi are 16 KB de memorie cache L1 alături de 1024 MB de memorie cache L2. În plus procesoarele bazate pe nucleul Prescott au o arhitectură îmbunătăţită şi sînt dotate cu un set nou de instrucţiuni, numit SSE3, care nu există la procesoarele bazate pe nuclee mai vechi şi care va fi pus în valoare de creatorii de softuri. Pe de altă parte nucleul Prescott are un consum de electricitate mai crescut şi degajă mai multă căldură în timpul funcţionării intensive decît nucleul Northwood, ceea ce reprezintă un dezavantaj. Nucleul Prescott 2M îşi are numele de la includerea a 2 MB de memorie cache L2 şi a fost folosit pentru unele procesoare Pentium 4 din familia 6xx şi pentru cel mai performant dintre procesoarele Pentium 4 Extreme Edition (P4 EE 3.73). Nucleul Cedar Mill este asemănator cu Prescott, dar fiind fabricat cu o tehnologie de 65 nm are un consum de electricitate mai scăzut, deci şi o emisie de căldură mai redusă.

Modelele din familiile 5xx (550, 540, 530, etc.) şi 6xx (670, 660, 650, etc.) sînt ultimele reprezentante ale generaţiei de procesoare mononucleate Pentium 4. Ceea ce le deosebeşte de familiile precedente de procesoare Pentium 4 e posibilitatea folosirii tehnologiei Intel 64 (Enhanced Memory 64 Technology), adică folosirea instrucţiunilor pe 64 de biţi. Acestea au nevoie pentru a funcţiona de plăci de bază care să suporte tehnologia Intel 64 la nivel de BIOS, iar la nivel software de sisteme de operare (Windows XP x64 sau Linux) şi de aplicaţii pe 64 de biţi.

2.1.2 Pentium 4 Extreme Edition

Procesoarele Pentium 4 XE sînt cele mai performante procesoare din generaţia Pentium 4. Majoritatea acestor procesoare au fost bazate pe nucleul Gallatin, iar una dintre caracteristicile lui care au contribuit din plin la sporul de performanţă a fost prezenţa unui nivel de memorie cache L3 cu o mărime de 2 MB, care se adaugă memoriei cache L2 de 512 KB. Procesoarele Pentium 4 Extreme Edition nu au nevoie de plăci de bază speciale, ele putînd fi montate pe plăcile de bază obişnuite pentru Pentium 4 şi anume "socket 478" sau "socket LGA775". Astfel, procesorul P4 XE 3.4 GHz există atît în varianta pentru soclu 478 cît şi în varianta pentru soclu LGA775. Cel mai puternic reprezentant al acestei familii este procesorul Pentium 4 XE 3.73 GHz, care a fost construit exclusiv pentru formatul de soclu LGA775, fiind bazat pe nucleul Prescott 2M.

O parte din procesoarele Pentium 4 cu frecvenţa de tact de peste 2,4 GHz posedă facilitatea de Hyper-Threading (HT), ceea ce înseamnă că un procesor este "văzut" de SO ca fiind de fapt compus din două procesoare "logice" (virtuale) care funcţionează la frecvenţa de ceas nominală a procesorului real. Unele aplicaţii sînt optimizate pentru modul multifir ("multithread") sau pentru sistemele multiprocesor şi ca urmare ele vor rula mai rapid pe un sistem dotat cu un procesor Pentium 4, chiar dacă acest sistem doar "emulează" un sistem biprocesor, fără a fi şi în realitate unul. De asemenea tehnologia HT aduce un avantaj în situaţia lucrului simultan cu mai multe aplicaţii sau în cazul în care unele aplicaţii rulează automat în fundal. Performanţa unui sistem dotat cu un procesor care utilizează tehnologia "Hyper-Threading" nu este însă la fel de mare ca a unui sistem dotat cu două procesoare reale (identice cu cel folosit în sistemul monoprocesor), din cauza faptului că procesoarele "logice" trebuie totuşi să împartă resursele procesorului real. Creşterea de performanţă este de obicei de ordinul 10-30 %, dar există şi situaţii în care tehnologia HT trebuie dezactivată pentru că ea încetineşte activitatea procesorului în anumite aplicaţii. Pentru a putea folosi tehnologia HT este nevoie de o placă de bază compatibilă şi de un SO (Windows XP sau unele distribuţii de Linux) optimizat pentru această tehnologie. Activarea sau dezactivarea tehnologiei HT se face din BIOS-ul plăcii de bază.

2.2 Procesoare Pentium binucleate ("dual core" - cu două nuclee)

2.2.1 Pentium Dual-Core

Familia Pentium Dual-Core a fost lansată la sfîrşitul anului 2007. Ea e bazată pe nucleele Allendale (E2XX0) şi Wolfdale-3M (E5XX0), care înglobează microarhitectura Core. Procesoarele Pentium Dual-Core folosesc tehnologia Intel 64 şi sînt conforme cu formatul de soclu LGA775.
Pentium E5400 : 2,70 GHz | 2 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Pentium E5300 : 2,60 GHz | 2 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Pentium E5200 : 2,50 GHz | 2 MB mem. cache L2 | 800 MHz
=============================================
Pentium E2220 : 2,40 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Pentium E2200 : 2,20 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Pentium E2180 : 2,00 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Pentium E2160 : 1,80 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Pentium E2140 : 1,60 GHz | 1 MB mem. cache L2 | 800 MHz

2.2.2 Pentium D

Familia Pentium D cuprinde modelele Pentium D 8xx şi Pentium D 9xx. Procesoarele Pentium D folosesc tehnologia Intel 64 (instrucţiuni pe 64 de biţi), însă nu şi tehnologia Hyper-Threading, care a fost dezactivată. Procesoarele Pentium D au ieşit din fabricaţie în 2008.
Pentium D 8xx sînt procesoare bazate pe nucleul Smithfield şi au o memorie cache L2 de 2 MB. Modelele existente sînt : Pentium D 805, 820 (2,8 GHz), 830 (3 GHz) şi 840 (3,2 GHZ), ambele nuclee componente avînd frecvenţa de tact specificată în paranteză. Acest tip de procesoare a fost scos din producţie în anul 2006.
Pentium D 9xx sînt procesoare bazate pe nucleul Presler şi au o memorie cache L2 de 4 MB. Modelele existente sînt : Pentium D 915 (2,8 GHz), 920 (2,8 GHz), 930 (3 GHz), 940 (3,2 GHz), 945, 950 (3,4 GHz) şi 960 (3,6 GHz), ambele nuclee componente avînd frecvenţa de tact specificată în paranteză.

2.2.3 Pentium Extreme Edition (Pentium XE)

Familia Pentium XE conţine cele mai puternice procesoare Pentium din familia Pentium D produse de compania Intel. Ele au tehnologia Hyper-Threading activată şi folosesc bineînţeles şi instrucţiunile pe 64 de biţi (Intel 64).
Pentium XE 840 : bazat pe nucleul Smithfield, are 2 MB cache L2, frecvenţa de 3,2 GHz şi magistrala de date (FSB) de 800 MHz.
Pentium XE 955 : bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecvenţa de 3,46 GHz şi magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.
Pentium XE 965 : bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecvenţa de 3,46 GHz şi magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.

Ambele familii de procesoare binucleate folosesc formatul de soclu LGA775 şi au nevoie de o placă de bază cu cipset Intel 955X sau NVIDIA nForce4 SLI Intel Edition.

3. CELERON

PROCESOARE INTEL

    Procesoarele Celeron sînt indicate în cazul calculatoarelor folosite pentru aplicaţii mai puţin solicitante (birotică, explorarea internetului, redare audio-video). Aceasta nu înseamnă că ele nu pot fi folosite pentru jocuri, editare audio-video sau grafică 3D, ci doar că performanţa lor în aceste cazuri este mult scăzută faţă de procesoarele Intel de ultimă generaţie, în principal datorită cantităţii mici de memorie cache. Procesoarele Celeron Conroe-L 4XX sau cele binucleate pot fi folosite însă şi pentru aplicaţii solicitante, deşi cantitatea (relativ) redusă de memorie cache L2 îşi pune în continuare amprenta asupra performanţelor procesorului.

3.1 Procesoare Celeron mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu)

3.1.2 Celeron Conroe-L

Această familie de procesoare a intrat în producţie în iunie 2007 şi cuprinde modele ce folosesc nucleul Conroe-L, bazat pe microarhitectura Core.
Celeron 450 : 2,20 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
Celeron 440 : 2,00 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
Celeron 430 : 1,80 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
Celeron 420 : 1,60 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
Celeron 220 : 1,20 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 533 MHz

Modelul Celeron 220 este numai pentru plăci de bază în format mini-ITX şi vine sudat pe ele, neputînd fi cumpărat separat.

3.1.3 Celeron D

Familia de procesoare Celeron D a fost fabricată între iulie 2004 şi ianuarie 2007. Ea a cuprins modele bazate pe nucleele Prescott şi Cedar Mill, care aveau o performanţă notabil crescută faţă de procesoarele Celeron din generaţiile anterioare, chiar şi la o frecvenţă de tact egală. Acest lucru se datora mai multor factori şi anume : mărimea memoriei cache L2 s-a dublat sau cvadruplat (L2 = 256 KB Prescott / L2 = 512 KB Cedar Mill), viteza magistralei principale a crescut şi ea (533 MHz, faţă de 400 MHz cît aveau cele mai performante procesoare Celeron cu nucleu Northwood) şi a fost introdus setul de instrucţiuni SSE3. Pe de altă parte procesoarele Celeron, indiferent de generaţie, nu suportă tehnologia Hyper-Threading, aceasta rămînînd apanajul procesoarelor Pentium 4.

Începînd cu a doua jumătate a anului 2005 Intel a început să producă şi procesoare Celeron D care folosesc tehnologia Intel 64 (instrucţiuni pe 64 de biţi), de exemplu modelele Celeron D 326, 331, 336, 341, 346, 351, 352, 355, 356, 360, 365. Acestea au frecvenţe de tact de la 2,53 la 3,60 GHz şi folosesc formatul de soclu LGA775.

Cele mai noi modele de Celeron D (352, 356, 360 şi 365) înglobează nucleu Cedar Mill şi sînt fabricate cu ajutorul tehnologiei de 65 nm, ceea ce înseamnă că au un consum de energie mai mic şi deci se încălzesc mai puţin.

3.2 Procesoare Celeron binucleate ("dual core" - cu două nuclee)

3.2.1 Celeron Dual-Core

Procesoarele Celeron cu două nuclee sînt bazate pe o variantă modificată a nucleului Allendale (care are doar 512 KB memorie cache L2, nu 2 MB ca la Intel Core 2 Duo). Ele au fost lansate în ianuarie 2008 şi pot fi instalate pe aceleaşi plăci de bază ca şi procesoarele Intel Core 2 Duo.
Celeron E1500 : 1,60 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
Celeron E1400 : 2,00 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
Celeron E1200 : 2,20 GHz | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz

DENUMIREA PROCESOARELOR INTEL

Compania Intel a folosit pînă în anul 2004 denumiri pentru procesoarele Pentium şi Celeron care includeau obligatoriu şi frecvenţa de ceas reală a acestora (de ex. Pentium 4 3.4 GHz ; Pentium 4 3.2E GHz ; Pentium 4 2.8C GHz ; Celeron 2 GHz, Celeron 2.8 GHz, etc.). Scopul era ca orice cumparator să poată să aprecieze uşor performanţa procesoarelor şi să poată să se decidă rapid care este cel mai potrivit pentru nevoile sale.

Intel a complicat însă lucrurile pe parcurs (în special pentru cumpărătorii mai puţin avizati) pentru că au existat foarte frecvent situaţii în care procesoare Pentium 4 avînd aceeaşi frecvenţă de ceas aveau performanţe sensibil diferite. Acest lucru se datora în principal faptului că unele dintre aceste procesoare funcţionau cu o magistrală internă de date de 800 MHz, iar altele cu 533 MHz sau că unele procesoare foloseau tehnologia "Hyper-Threading" în timp ce altele nu. Mai mult, interveneau în ecuaţie şi diferenţele legate de nucleele pe baza cărora erau construite procesoarele. În acest fel nu erau rare situaţiile în care cumpărătorii erau puşi în dificultate atunci cînd trebuiau să aleagă procesorul adecvat dintre mai multe procesoare avînd aceeaşi frecvenţa de ceas dar preţuri diferite. Această stare de lucruri defavoriza în mod evident cumpărătorul şi în plus permitea unele manevre de marketing abuzive din partea firmelor care vindeau sisteme şi componente de calculator, firme care de obicei specificau în ofertele lor doar frecvenţa de ceas a procesorului, fără a preciza şi frecvenţa magistralei de date, tipul nucleului sau compatibilitatea cu tehnologia "Hyper-Threading".

Începînd cu anul 2004 Intel a hotărît să schimbe radical modul de denumire a procesoarelor pe care le produce, în aşa fel încît diferenţele de performanţă să fie foarte clare. Noua metodă de denumire implică folosirea unui număr (Processor Number - PN) care să reflecte performanţa globală a procesorului respectiv. Denumirea va fi formată din numele procesorului (Pentium sau Celeron) la care se adaugă un număr alcătuit din trei cifre, de forma 9xx, 8xx, 7xx, 6xx, 5xx sau 3xx, după linia de procesoare în care se încadrează un anumit model de procesor. Vor exista mai multe grupuri de procesoare distincte şi anume : procesoare cu performanţe crescute (9xx şi 8xx), procesoare pentru calculatoare mobile (7xx), procesoare cu performanţe medii (6xx şi 5xx) şi procesoare cu performanţe obişnuite (3xx). Primele patru grupuri cuprind procesoare de tipul Pentium 4, iar ultimul procesoarele Celeron. Procesoarele numite 8xx şi 9xx sînt cu două nuclee.

Un procesor avînd un anumit număr este mai puternic decît procesoarele cu numere mai mici şi mai slab decît procesoarele cu numere mai mari. De exemplu un procesor Pentium 4 la 3,6 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 800 MHz, 1MB memorie cache L2, compatibil cu tehnologia HT) va avea numărul 560, un procesor avînd aceleaşi caracteristici tehnice dar funcţionînd la frecvenţa de 3,4 GHz va avea numărul 550, iar un procesor avînd aceleaşi caracteristici tehnice dar funcţionînd la frecvenţa de 3,84 GHz va avea numărul 570. În mod similar un procesor Celeron D la 2,66 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 533 MHz, 256 KB memorie cache L2) va avea numărul 330, un procesor avînd aceleaşi caracteristici tehnice dar funcţionînd la frecvenţa de 2,53 GHz va avea numărul 320, iar un procesor avînd aceleaşi caracteristici tehnice dar funcţionînd la frecvenţa de 2,8 GHz va avea numărul 335.

LEGĂTURI UTILE :
Lista de procesoare Intel - Core i7, Core 2, Pentium, Celeron, M (mobil), Xeon (server), Itanium (server)
Lista de procesoare Core i7
Lista de procesoare Core 2
Lista de procesoare Pentium Dual-Core
Lista de procesoare Pentium 4
Lista de procesoare Celeron
Core i7
Core 2 - Duo, Quad şi Extreme
Pentium Extreme Edition
Pentium Dual-Core
Pentium D
Pentium 4
Celeron

GENERALITĂŢI DESPRE PROCESOARE


Procesoarele fabricate de compania AMD sînt de trei tipuri şi anume Athlon, Sempron şi Phenom. Între aceste trei tipuri există asemănări şi diferenţe care se reflectă în performanţa lor globală. Diferenţa între procesoarele de tip Athlon şi Sempron este legată de frecvenţa de ceas ("viteza") a procesorului, de frecvenţa magistralei de date, de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului şi de tipul nucleului folosit. Procesoarele Phenom sînt cele mai noi şi au trei sau patru nuclee.

1. PROCESOARE AMD MONONUCLEATE ("single core" - cu un singur nucleu)

    1.1 ATHLON 64 / ATHLON 64 FX

Compania AMD a introdus în producţie începînd cu anul 2003 procesoare fabricate exclusiv pe baza unei arhitecturi pe 64 de biţi (AMD64) şi anume familiile de procesoare Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 şi 51) şi Athlon 64. Aceste procesoare sînt optimizate pentru a rula aplicaţii pe 64 de biţi, însă ele pot rula extrem de bine şi aplicaţii pe 32 de biţi sau chiar pe 16 biţi. În aplicaţiile pe 32 de biţi (de ex. jocuri, programe de birotică, editare audio-video, etc.) performanţa procesoarelor cu arhitectura pe 64 de biţi este chiar considerabil mai bună decît a procesoarelor pe 32 de biţi. Puterea reală a procesoarelor pe 64 de biţi este însă "descătuşată" doar de sistemele de operare (Windows XP x64, Linux) şi aplicaţiile pe 64 de biţi.

Procesoarele AMD pe 64 de biţi au arhitectura nucleului asemănătoare cu cea a procesoarelor Athlon XP, la care s-au adăugat însă mai multe inovaţii în scopul creşterii performanţei. Cea mai notabilă inovaţie este includerea în nucleu a controlerului de memorie, care era pînă atunci plasat în cipsetul plăcii de bază. În acest fel lucrul cu memoria DDRAM este accelerat şi în plus performanţa procesorului nu mai depinde de calitatea controlerului folosit de producătorul plăcii de bază. În plus ele folosesc şi instrucţiunile SSE 2, care nu sînt prezente la procesoarele Athlon XP. Procesoarele AMD Athlon pe 64 de biţi au nevoie de plăci de bază speciale, ele neputînd fi instalate pe PB pentru procesoare Athlon XP. La începutul producţiei acestor procesoare, PB trebuiau să fie de tipul "Socket 940" pentru Athlon 64 FX şi "Socket 754" pentru Athlon 64, în funcţie de numărul de pini al fiecărui tip de procesor. Ulterior compania AMD a hotărît ca ambele tipuri de procesoare să aibă acelaşi număr de pini, şi anume 939, iar plăcile de bază de tipul "Socket 939" să fie compatibile atît cu procesoarele Athlon 64 FX, cît şi cu procesoarele Athlon 64 construite cu acest număr de pini.

1.1.1 ATHLON 64

Procesoarele Athlon 64 sînt varianta mai puţin performantă (şi în acelaşi timp mai ieftină) a procesoarelor AMD mononucleate pe 64 de biţi, dar ele întrec în performanţă procesoarele Sempron sau Athlon XP cu aceeaşi frecvenţă de tact. Ele sînt construite folosind nucleele "Newcastle", "Clawhammer", "Winchester", "Venice", "San Diego", "Orleans" şi "Lima". Cel mai puternic reprezentant al familiei Athlon 64 este procesorul Athlon 64 4000+ (frecvenţa reală 2,6 GHz), care are 939 de pini. El este construit pe baza nucleului Orleans, avînd controler de memorie bicanal şi o cantitate de memorie cache L2 de 1 MB.
Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Clawhammer" (3200+, 3400+ şi 3700+) au 754 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 754), posedă un controler de memorie monocanal ("single channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi (ceea ce le face mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB.
În ceea ce le priveşte pe procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Newcastle" lucrurile sînt ceva mai complicate. Primele procesoare Athlon 64 (2800+, 3000+, 3200+, 3400+) cu nucleu "Newcastle" aveau 754 de pini (fiind deci compatibile cu plăcile de bază Socket 754) posedau un controler de memorie monocanal ("single channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi (ceea ce le făcea mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Procesoarele din a doua serie Athlon 64 cu nucleu "Newcastle" (3500+, 3800+) au 939 de pini (fiind deci compatibile cu plăcile de bază Socket 939) posedă un controler de memorie bicanal ("dual channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi (la fel ca procesoarele Athlon 64 FX) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB.
Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Winchester" (3000+, 3200+ şi 3500+) au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939), posedă un controler de memorie bicanal ("dual channel") şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Deosebirea între nucleele Newcastle şi Winchester ţine exclusiv de procesul de fabricaţie, primele fiind fabricate cu tehnologie de 130 nm (0,13 microni) iar celelalte, mai noi, cu tehnologie de 90 nm (0,09 microni). Tehnologia de 90 nm permite atît scăderea costurilor de producţie cît şi un consum de electricitate mai mic, ceea ce are ca efect o temperatură mai scăzută.
Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Venice" (3000+, 3200+, 3400+, 3500+, 3800+) sînt fabricate cu tehnologie de 90 nm, au 754 sau 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 754 sau 939), posedă instrucţiunile SSE3, au un controler de memorie îmbunătăţit şi un voltaj mai mic de funcţionare, ultima caracteristică contribuind la menţinerea unei temperaturi mai scăzute faţă de nucleele precedente.
Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "San Diego" (3500+, 3700+, 4000+) sînt fabricate cu tehnologie de 90 nm şi au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939).
Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Orleans" (3000+, 3200+, 3500+, 3800+, 4000+) sînt fabricate cu tehnologie de 90 nm şi au 940 de pini (sînt compatibile cu PB Socket AM2).
Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Lima" (3500+, 3800+) sînt fabricate cu tehnologie de 65 nm şi au 940 de pini (sînt compatibile cu PB Socket AM2).

1.1.2 ATHLON 64 FX MONONUCLEAT

Procesoarele Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 şi 51) au fost de la început concepute pentru a fi varianta mai performantă (şi în acelaşi timp mai scumpă) a procesoarelor AMD pe 64 de biţi cu un singur nucleu. Ele posedă un controler de memorie bicanal ("dual channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB (1 MB).
Primele procesoare Athlon 64 FX-51 şi FX-53 înglobau nucleul "Sledgehammer", aveau 940 de pini (fiind deci compatibile cu plăcile de bază Socket 940) şi, lucru foarte important, aveau nevoie pentru a funcţiona de o memorie RAM specială ("Registered DDRAM").
Compania AMD a decis ulterior încetarea producţiei procesoarelor FX-51 şi intrarea în producţie a unor procesoare Athlon 64 FX-53 care înglobează nucleul "Clawhammer" şi au 939 de pini (fiind deci compatibile cu plăcile de bază Socket 939). Mai important, AMD a hotărît ca toate procesoarele Athlon 64 FX produse din acel moment vor funcţiona cu memorie RAM obişnuită, nemaifiind nevoie de memoria RAM specială de tipul "Registered DDRAM". Memoria RAM obişnuită are două avantaje faţă de cea specială ("registered") şi anume este mai rapidă şi mai ieftină.
Athlon 64 FX-57 (frecvenţa reală 2,8 GHz) are 939 de pini şi este construit pe baza nucleului "San Diego", beneficiind deci de un controler de memorie îmbunătăţit şi de compatibilitate cu setul de instrucţiuni SSE3. Este ultimul procesor Athlon 64 FX construit cu un singur nucleu.

1.2 SEMPRON

Procesoarele Sempron au fost construite de-a lungul timpului folosind cinci tipuri de nuclee şi anume Thoroughbred B, Barton, Paris, Palermo, Manila şi Sparta.

Cele mai noi procesoare Sempron sînt fabricate pe baza nucleului Sparta (fabricate cu tehnologie pe 65 nm) şi folosesc soclul AM2. Suportă instrucţiunile AMD64 (64 de biţi). Au şi o denumire schimbată faţă de modelele anterioare.
Sempron LE-1300 : 2,3 GHz | 512 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron LE-1250 : 2,2 GHz | 512 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron LE-1200 : 2,1 GHz | 512 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron LE-1150 : 2,0 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron LE-1100 : 1,9 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz

Procesoarele Sempron realizate pe baza nucleului Manila (fabricate cu tehnologie pe 90 nm) folosesc soclul AM2. Suportă instrucţiunile AMD64 (64 de biţi).
Sempron 3800+ : 2,2 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron 3600+ : 2,0 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron 3500+ : 2,0 GHz | 128 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron 3400+ : 1,8 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron 3200+ : 1,8 GHz | 128 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron 3000+ : 1,6 GHz | 256 MB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron 2800+ : 1,6 GHz | 128 MB mem. cache L2 | 800 MHz

Procesoarele Sempron "Eficiente Energetic" [energy efficient] sînt modele bazate pe nucleele Sparta sau Manila al căror consum energetic se situează între 35-45 W, în timp ce procesoarele Sempron obişnuite au un consum în jur de 60 W. Scăderea consumului se obţine prin selectarea procesoarelor ce pot funcţiona la o tensiune de alimentare (Vcore) mai redusă. Sînt recomandate pentru sistemele la care se doreşte cu orice preţ păstrarea unei temperaturi scăzute pentru a nu fi nevoie de o răcire zgomotoasă.

Modele mai vechi:
Primele procesoare Sempron de la 2200+ (frecvenţa reală 1,5 GHz) la 2800+ (frecvenţa reală 2 GHz) au fost fabricate folosind nucleul Thoroughbred B şi erau conforme cu formatul "socket A" pentru plăcile de bază. Toate procesoarele Sempron bazate pe nucleul Thoroughbred B de la 2200+ la 2800+ au o cantitate de memorie cache L2 de 256 KB, ceea ce le face mult mai performante decît predecesoarele lor, Duron, care aveau doar 64 KB.
Sempron 3000+ (frecvenţa reală 2 GHz - 512 KB cache L2) a fost iniţial fabricat folosind nucleul Barton, conform cu formatul "socket A" pentru plăcile de bază. Ulterior a fost fabricat cu nucleul Palermo (frecvenţa reală 1,8 GHz - 128 KB cache L2). Procesorul Sempron 3000+ cu nucleu Barton are 512 KB memorie cache L2, la fel ca şi procesoarele Athlon XP construite pe baza aceluiaşi nucleu. Procesorul Sempron 3100+ cu nucleu Paris are 256 KB memorie cache L2.
Sempron 3100+ (frecvenţa reală 1,8 GHz) este fabricat folosind nucleul Paris (similar cu cel folosit pentru procesoarele Athlon 64) şi este conform cu formatul "socket 754" pentru plăcile de bază. Toate procesoarele de mai sus au fost fabricate cu o tehnologie de 130 nm.
Procesoarele Sempron mai noi fabricate pentru formatul Socket 754 au fost realizate cu ajutorul tehnologiei de 90 nm, înglobează nucleul Palermo şi au valorile nominale [ratings] : 2600+ (frecv. reală 1,6 Ghz), 2800+ (1,6 Ghz), 3000+ (1,8 GHz), 3100+ (1,8 GHz), 3300+ (2 GHz) şi 3400+ (2 GHz). Diferenţa de performanţă dintre modelele 3300+ şi 3400+ (sau dintre 3000+ şi 3100+) nu este dată de frecvenţa de funcţionare, care este aceeaş, ci de cantitatea de memorie cache L2.
Procesoarele construite pe baza nucleului Palermo au cantităţi diferite de memorie cache L2 şi anume : 2600+ (128 KB); 2800+ (256 KB), 3000+ (128 KB), 3100+ (256 KB), 3300+ (128 KB), 3400+ (256 KB).
Procesoarele Sempron construite cu nucleele Paris şi Palermo posedă avantajele conferite de acestea (de ex. controler de memorie integrat), dar nu pot rula aplicaţii pe 64 de biţi. Evident că nici cele construite pe baza nucleelor Thoroughbred B şi Barton nu pot rula aplicaţii pe 64 de biţi.

1.3 ATHLON XP

Procesoarele Athlon XP au fost fabricate între anii 2001-2005 folosindu-se succesiv (în ordine cronologică) patru tipuri de nuclee şi anume: Palomino (1500+ pînă la 2100+), Thoroughbred (1600+ pînă la 2700+), Barton (2500+ pînă la 3200+) şi Thorton (2000+, 2200+, 2400+).
Nucleul Thoroughbred a avut două revizii (versiuni) şi anume Thoroughbred A şi Thoroughbred B, acesta din urma prezentînd un avans tehnologic considerabil faţă de nucleele anterioare, inclusiv versiunea A. Diferenţele dintre nuclee sînt date în principal de optimizarea arhitecturii lor în vederea îmbunătăţirii performanţei globale a procesorului, cu cîteva excepţii în care diferenţele dintre generaţiile de nuclee sînt minore şi ţin doar de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului. Ca o regulă aproape generală cu cît nucleul este mai nou cu atît procesorul este mai bun, adică mai rapid şi mai stabil.
Diferenţa între nucleul Barton şi cel Thoroughbred B este minimă d.p.d.v al arhitecturii, deosebirea principală între ele fiind dată de adăugarea a 256 KB de memorie cache L2 pe nucleul Barton în aşa fel încît acesta are 512 KB memorie cache L2 în timp ce nucleul Thoroughbred B (ca şi nucleele Palomino şi Thoroughbred A) are doar 256 KB.
Nucleul Thorton este un nucleu Barton care are doar 256 KB de memorie cache L2 şi a fost produs doar din considerente ce ţin de procesul de producţie, pentru că era mai ieftin să se folosească aceeaşi linie de fabricaţie ca pentru nucleele Barton decît să se păstreze linia de fabricaţie a nucleelor Thoroughbred B.

1.4 DURON

Procesoarele Duron mai recente au fost construite succesiv cu două tipuri de nuclee şi anume Morgan (între 1 GHz şi 1,3 GHz) şi Applebred (1,4 GHz; 1,6 GHz şi 1,8 GHz). Nucleul Applebred este îmbunătăţit considerabil faţă de nucleele anterioare şi permite funcţionarea procesorului la o frecvenţă a magistralei de date (FSB) de 266 MHz. Procesoarele Duron au o cantitate de memorie cache L2 de doar 64 KB, faţă de 256 sau 512 KB pentru procesoarele Athlon XP, ceea ce se răsfrînge asupra performanţelor în aplicaţiile (jocuri, programe de birotică, etc.) dependente de cantitatea de memorie cache disponibilă. Această linie de procesoare a fost scoasă din producţie în momentul în care a fost lansat modelul Sempron.

2. PROCESOARE AMD BINUCLEATE ("dual core" - cu două nuclee)


PROCESOARE AMD


2.1 ATHLON 64 FX BINUCLEAT

Începînd cu anul 2006 AMD a decis ca procesoarele din familia Athlon 64 FX să fie fabricate folosind două nuclee. Primii reprezentanţi ai acestei familii (Athlon 64 FX-51, 53, 55, 57) aveau un singur nucleu.
Athlon 64 FX-60 este construit pe baza nucleului Toledo, avînd frecvenţa reală de 2,6 GHz. El este compatibil cu plăcile de bază cu Soclu 939 şi are 2 MB memorie cache (cîte 1 MB pentru fiecare din cele două nuclee). Controlerul de memorie este bicanal şi are o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 de 128 de biţi.
Athlon 64 FX-62 | FX-70 | FX-72 | FX-74 sînt construite pe baza nucleului Windsor, avînd frecvenţa reală de 2,8 GHz (FX-62) | 2,6 GHZ (FX-70) | 2,8 GHz (FX-72) | 3 GHz (FX-74). Sînt compatibile cu plăcile de bază cu soclu AM2 şi au 2 MB memorie cache (cîte 1 MB pentru fiecare din cele două nuclee).

2.2 ATHLON 64 X2

Familia de procesoare Athlon 64 X2 include modelele :
Athlon 64 X2 6400+ : 3,2 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 6000+ : 3,0 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 5600+ : 2,8 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 5400+ : 2,8 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 5200+ : 2,6 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 5000+ : 2,6 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 4800+ : 2,4 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 4600+ : 2,4 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 4400+ : 2,2 GHz | 2 nuclee | 2 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 4200+ : 2,2 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 4000+ : 2,0 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 3800+ : 2,0 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon 64 X2 3600+ : 2,0 GHz | 2 nuclee | 512 KB mem. cache L2 | 1000 MHz

Fiecare nucleu are viteza specificată în lista de mai sus, dar asta nu înseamnă ca un procesor cu 2 nuclee la frecvenţa de 2 GHz este echivalent cu un procesor cu un singur nucleu la frecvenţa de 4 GHz. O creştere mare de performanţă este valabilă doar atunci cînd procesoarele sînt folosite pentru softuri optimizate pentru lucrul cu mai multe nuclee (de ex. programele de grafică 3D). Diferenţa de performanţă între modelele cu aceeaşi frecvenţă de tact este dată de mărimea memoriei cache L2, care este de altfel şi singura diferenţă între cele doua tipuri de nuclee.

Procesoarele Athlon 64 X2 sînt bazate pe nucleele Toledo (modele de la 3800+ la 4800+), Manchester (modele de la 3600+ la 4600+), Windsor (modele de la 3600+ la 6400+) şi Brisbane (modele de la 4000+ la 5400+).

Modelele bazate pe nucleele Toledo şi Manchester sînt cele mai vechi şi din aceasta cauză folosesc plăci de bază de tip "Socket 939". Ele au magistrala de date de 1000 MHz, sînt compatibile cu setul de instrucţiuni SSE3 şi au un controler de memorie imbunătăţit faţă de procesoarele Athlon 64.

Modelele bazate pe nucleul Windsor fiind mai noi folosesc plăci de baza cu soclu AM2.

Modelele bazate pe nucleul Brisbane sînt cele mai noi şi folosesc plăci de bază cu soclu AM2. Ele sînt fabricate cu o tehnologie de 65 nm, ceea ce are ca rezultat un consum mai scăzut de energie şi deci şi o încălzire mai redusă. Nucleul Brisbane are o mărime a memoriei cache L2 de 512 KB, deci un procesor cu acest nucleu va avea o memorie cache de 1 MB (2 x 512 KB).

Procesoarele Athlon 64 X2 "Eficiente Energetic" [energy efficient] sînt modele bazate pe nucleele Windsor sau Brisbane al căror consum energetic se situează între 35-65 W, în timp ce procesoarele Athlon 64 X2 obişnuite au un consum în jur de 85 W. Scăderea consumului se obţine prin selectarea procesoarelor ce pot funcţiona la o tensiune de alimentare (Vcore) mai redusă. Sînt recomandate pentru sistemele la care se doreşte cu orice preţ păstrarea unei temperaturi scăzute pentru a nu fi nevoie de o răcire zgomotoasă, de exemplu sistemele AMD Live, care sînt dedicate în principal redării multimedia ("home cinema").

2.3 ATHLON X2

Familia Athlon X2 este bazată pe nucleele Brisbane şi Kuma (X2 6XX0 şi X2 7XX0), fiind lansată în iulie 2007. Ea este compatibilă cu formatul de soclu AM2 sau AM2+ (modelele bazate pe nucleul Kuma). Modelele "Black Edition" au multiplicatorul procesorului nezăvorît ("unlocked"). Sufixul B vine de la "Business Class", sufixul E de "Energy Efficient" (consumă mai puţin curent electric), iar prefixul BE de la numele nucleului Brisbane. Modelele 6XX0 şi 7XX0 (6500 - 7850) sînt construite cu nuclee Kuma, din generaţia Phenom.
Athlon X2 7850: 2,8 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
Athlon X2 7750: 2,7 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
Athlon X2 7550 : 2,5 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 2 MB mem. cache L3 | 1000 MHz
Athlon X2 7450 : 2,4 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 2 MB mem. cache L3 | 1000 MHz
Athlon X2 6500 : 2,3 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
========================================================
Athlon X2 5600B : 2,9 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon X2 5400B : 2,8 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon X2 5200B : 2,7 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon X2 5000B : 2,6 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon X2 4850B : 2,5 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon X2 4450B : 2,3 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
========================================================
Athlon X2 5050E : 2,6 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon X2 4850E : 2,5 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon X2 4450E : 2,3 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon X2 4050E : 2,1 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
========================================================
Athlon X2 BE-2400 : 2,3 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon X2 BE-2350 : 2,1 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz
Athlon X2 BE-2300 : 1,9 GHz | 2 nuclee | 1 MB mem. cache L2 | 1000 MHz

2.4 SEMPRON X2

Procesoarele Sempron binucleate (dual-core) sînt bazate pe nucleul Brisbane şi funcţionează pe socluri AM2.
Sempron X2 2300 : 2,2 GHz | 2 nuclee | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron X2 2200 : 2,9 GHz | 2 nuclee | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz
Sempron X2 2100 : 1,8 GHz | 2 nuclee | 512 KB mem. cache L2 | 800 MHz

3. PROCESOARE AMD TRINUCLEATE ("triple core" - cu trei nuclee)

PROCESOARE AMD

Procesoarele Phenom au fost lansate pe piaţă la jumătatea anului 2006 iar microarhitectura care stă la baza lor diferă considerabil de cea folosită la construcţia procesoarelor Athlon. Noile inovaţii tehnologice folosite în procesoarele Phenom permit obţinerea unei performanţe crescute în condiţiile unui consum de energie electrică scăzut. Aceste inovaţii sînt următoarele :
Arhitectură de Conectare Directă ("Direct Connect Architecture") → Conectează direct controlerul de memorie şi subsistemul I/O al procesorului.
Memorie Cache Echilibrată Inteligent ("Balanced Smart Cache") → Memoria cache de tip L3 este partajată între cele 4 nuclee ce compun un procesor Phenom, iar gradul ei de folosire de către fiecare nucleu poate fi ajustat dinamic în funcţie de nivelul de activitate al lui la momentul respectiv.
Controler de Memorie Integrat ("Integrated memory controller") → Controlerul de memorie a fost integrat în pastila procesorului ("silicon die"), lucru ce are ca efect o latenţă scăzută şi o lăţime de bandă crescută pentru lucrul cu memoria DDR2.
Virtualizare AMD ("AMD Virtualization") → Creşterea performanţei, fiabilităţii şi securităţii mediilor virtualizate permiţînd aplicaţiilor virtualizate acces rapid şi direct la memoria alocată.
Nucleu Rece ("CoolCore") → Reduce consumul de energie prin dezactivarea temporară a părţilor neutilizate ale procesorului. Acestea sînt reactivate automat cînd e nevoie de ele.
Prelucrare Îmbunătăţită a Datelor Media Digitale ("Advanced Digital Media Boost") → Au fost adăugat 2 instrucţiuni noi la SSE 4, rezultînd setul SSE 4a.

3.1 PHENOM X3

Procesoarele Phenom X3 au fost lansate în anul 2007 şi sînt bazate pe nucleul Toliman (65 nm). Au cîte 512 KB de memorie cache L2 pentru fiecare nucleu (1,5 MB în total). Memoria cache L3 de 2 MB este partajată între toate nucleele. Modelele E sînt cu consum redus de electricitate, iar cele B sînt destinate integratorilor de sisteme pentru medii de afaceri (se garantează disponibilitatea produsului timp de 12 luni de la cumpărarea iniţială). Modelele "Black Edition" au multiplicatorul procesorului nezăvorît [unlocked]. Procesoarele folosesc formatul de soclu AM2+ (compatibil cu memoriile DDR2).
Phenom X3 8850 : 2,5 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X3 8750 : 2,4 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
Phenom X3 8750B : 2,4 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X3 8750 : 2,4 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X3 8650 : 2,3 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X3 8600B : 2,3 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X3 8600 : 2,3 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X3 8550 : 2,2 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X3 8450E : 2,1 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X3 8400 : 2,1 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X3 8250E : 1,9 GHz | 3 nuclee | 2 MB mem. cache L3 | 1600 MHz

3.2 PHENOM II X3

Procesoarele Phenom II X3 au fost lansate în anul 2009 şi sînt bazate pe nucleul Heka (45 nm). Au cîte 512 KB de memorie cache L2 pentru fiecare nucleu (1,5 MB în total). Memoria cache L3 de 6 MB este partajată între toate nucleele. Modelele "Black Edition" au multiplicatorul procesorului nezăvorît [unlocked]. Procesoarele folosesc formatul de soclu AM3 (compatibil cu memoriile DDR2 şi DDR3).
Phenom II X3 720 : 2,8 GHz | 3 nuclee | 6 MB mem. cache L3 | 2000 MHz → model Black Edition
Phenom II X3 710 : 2,6 GHz | 3 nuclee | 6 MB mem. cache L3 | 2000 MHz

4. PROCESOARE AMD CVADRINUCLEATE ("quad core" - cu patru nuclee)

4.1 PHENOM X4

Procesoarele Phenom X3 au fost lansate în anul 2007 şi sînt bazate pe nucleul Agena (65 nm). Au cîte 512 KB de memorie cache L2 pentru fiecare nucleu (2 MB în total). Memoria cache L3 de 2 MB este partajată între toate nucleele. Modelele E sînt cu consum redus de electricitate, iar cele B sînt destinate integratorilor de sisteme pentru medii de afaceri (se garantează disponibilitatea produsului timp de 12 luni de la cumpărarea iniţială). Modelele "Black Edition" au multiplicatorul procesorului nezăvorît [unlocked]. Procesoarele folosesc formatul de soclu AM2+ (compatibil cu memoriile DDR2).
Phenom X4 9950 : 2,6 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 2000 MHz → model Black Edition
Phenom X4 9850 : 2,5 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 2000 MHz → model Black Edition
Phenom X4 9850 : 2,5 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 2000 MHz
Phenom X4 9750B : 2,4 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X4 9750 : 2,4 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X4 9650 : 2,3 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X4 9600 : 2,3 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
Phenom X4 9600B : 2,3 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X4 9600 : 2,3 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X4 9550 : 2,2 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X4 9500 : 2,2 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X4 9450E : 2,1 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X4 9350E : 2,0 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom X4 9150E : 1,8 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1600 MHz
Phenom X4 9100E : 1,8 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 2 MB mem. cache L3 | 1600 MHz

4.2 PHENOM II X4

Procesoarele Phenom II X4 au fost lansate în anul 2009 şi sînt bazate pe nucleul Deneb (45 nm). Au cîte 512 KB de memorie cache L2 pentru fiecare nucleu (2 MB în total). Memoria cache L3 de 6 MB este partajată între toate nucleele. Modelele "Black Edition" au multiplicatorul procesorului nezăvorît [unlocked]. Procesoarele folosesc formatul de soclu AM2+ (compatibil cu memoriile DDR2) sau AM3 (compatibil cu memoriile DDR2 şi DDR3).
Phenom II X4 955 : 3,2 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 6 MB mem. cache L3 | 2000 MHz → model Black Edition
Phenom II X4 945 : 3,0 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 6 MB mem. cache L3 | 2000 MHz
Phenom II X4 940 : 3,0 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 6 MB mem. cache L3 | 1800 MHz → model Black Edition
Phenom II X4 920 : 2,8 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 6 MB mem. cache L3 | 1800 MHz
Phenom II X4 910 : 2,6 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 6 MB mem. cache L3 | 2000 MHz
Phenom II X4 810 : 2,6 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 4 MB mem. cache L3 | 2000 MHz
Phenom II X4 805 : 2,5 GHz | 4 nuclee | 2 MB mem. cache L2 (4 x 512) | 4 MB mem. cache L3 | 2000 MHz

DENUMIREA PROCESOARELOR AMD

AMD susţine că foloseşte o arhitectură pentru nucleele procesoarelor sale pe 32 de biţi (Athlon XP, Duron, Sempron) care este mai bună decît cea folosită de INTEL. Acest lucru ar permite ca un procesor Athlon XP să aibă la o anumită frecvenţă de tact o performanţă egală sau mai bună decît un procesor Pentium 4 care funcţionează la o frecvenţă de tact superioara celei a procesorului Athlon XP. De exemplu AMD susţine (în mod indirect) că un procesor Athlon XP 2800+ (nucleu Thoroughbred B) care funcţionează la frecvenţa reală de 2250 MHz (2,25 GHz) are aceeaşi performanţă ca un procesor Pentium 4 2.8 care funcţionează la frecvenţa reală de 2800 MHz (2,8 Ghz). Acest lucru nu este fără o bază reală, pentru că procesoarele produse de AMD execută mai multe instrucţiuni pe ciclu decît procesoarele produse de Intel.

Compania AMD îşi numeşte procesoarele Athlon XP în funcţie de performanţa lor ("performance rating" - PR) şi nu de frecvenţa de tact reală, în aşa fel încît un procesor Athlon XP 2000+ are de fapt frecvenţa de ceas de 1667 MHz. Introducerea nucleului Barton a complicat întrucîtva lucrurile pentru că de exemplu un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Thoroughbred B funcţionează la frecvenţa de 2250 MHz (166x13,5), iar un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Barton funcţionează la frecvenţa de 2083 MHz (166x12,5), AMD susţinînd că memoria cache L2 mai mare a nucelului Barton îl face capabil să aibă aceeaşi performanţă cu nucleul Thoroughbred B, chiar dacă funcţionează la o frecvenţă mai mică. Cele mai performante procesoare Athlon XP (3000+ şi 3200+) sînt însă construite numai folosind nuclee Barton.

Apariţia procesoarelor pe 64 de biţi a complicat şi mai mult lucrurile în ceea ce priveşte denumirile folosite de compania AMD pentru produsele sale. Astfel, metoda PR a fost păstrată pentru procesoarele Athlon 64 (3200+, 3400+, 4000+), însă pentru procesoarele Athlon 64 FX s-a optat pentru denumiri care nu au legătură cu frecvenţa de funcţionare (FX-51 funcţionează la 2,2 GHz, FX-53 la 2,4 GHz, iar FX-55 la 2,6 GHz) sau cu performanţa comparativă cu procesoarele Pentium 4 (numerele 51, 53 şi 55 nu au nici o relatie cu performanta procesoarelor produse de Intel). Denumirea procesoarelor Sempron (3100+, 2800+, 2600+, etc.) este conforma cu modelul PR ("performance rating") expus mai sus, dar ele nu se raporteaza la performanta comparativa a unor procesoare Pentium 4. Procesoarele Duron au fost denumite în funcţie de frecvenţa de ceas exprimată în MHz (Duron 1600, Duron 1800), ele fiind scoase însă din producţie.

Acurateţea folosirii unei denumiri care nu se bazează pe frecvenţa de ceas a procesorului în cauză, ci pe frecvenţa unui procesor concurent care are performanţe asemănătoare, este pusă în chestiune de unii specialişti. Din testele efectuate de mai multe situri specializate în hardware rezultă că valoarea nominala ("rating") folosită de AMD pentru procesoarele sale Athlon XP este adecvată în special în legătură cu aplicaţiile de birou şi cu jocurile pe calculator. În cazul prelucrării audio-video (codare MPEG4, codare MP3) denumirea îşi pierde din precizie, supraestimînd într-o anumită măsură performanţele procesorului AMD.

În cazul procesoarelor Athlon 64 şi Sempron, compania AMD a fost acuzata ca valorile nominale ("ratings") par a fi stabilite uneori fără prea multă rigurozitate logica, din considerente care ţin mai mult de strategiile de acoperire a pietei cu o gama cît mai larga de produse, decît de performantele comparative ale procesoarelor. Acuzatiile nu se verifica în majoritatea cazurilor, compania AMD neavind interesul să îşi creeze o reputatie proasta prin apelarea mult prea flagranta la trucuri ieftine de marketing. De exemplu un procesor Athlon 64 3500+ (2,2 GHz - 512 KB cache L2 - interfata cu memoria pe 128 de biţi - nucleu Newcastle sau Winchester) este în majoritatea testelor mai performant decît unul 3400+ (2,4 GHz - 512 KB cache L2 - interfata cu memoria pe 64 de biţi - nucleu Newcastle), chiar dacă acesta din urma are o frecvenţa de ceas mai mare cu 200 MHz. La un moment dat pe piata romaneasca ele costau (cu TVA inclus) 285 EUR (3500+) şi 235 EUR (3400+), fiecare potential cumparator urmind să decidă singur dacă diferenta de 50 de EUR la preţ reflecta adecvat diferenta de performanta.

Un dezavantaj al procedurii de numire folosite de AMD este faptul ca pot exista procesoare cu aceeaşi valoare nominala care fac parte din familii diferite şi evident au şi preţuri diferite. O astfel de situaţie se intilneste în cazul procesoarelor Athlon 64 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Clawhammer sau Newcastle), Athlon XP 3000+ (2,1 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Barton) şi Sempron 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Barton). În acest caz alegerea procesorului cel mai performant trebuie să se facă după pretul sau. De exemplu la un moment dat procesorul Sempron 3000+ (1,8 GHz - 128 KB cache L2 - nucleu Palermo) costa în Rumania 115 EUR (incl. TVA), iar procesorul Athlon 64 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Newcastle) costa 153 EUR (incl. TVA), ambele fiind destinate platformelor cu soclu 754. Este evident ca valoarea nominala identica (3000+ în acest caz) nu a pus pe acelaşi rang al performantelor un procesor Sempron cu unul Athlon 64, lucru reflectat foarte bine de preţ.

Este deci recomandat să nu se facă comparatii bazate pe valorile nominale între procesoare AMD apartinind unor familii diferite. Pentru a avea relevanta, astfel de comparatii trebuie să se facă doar pe baza rezultatelor obţinute de procesoare în testele efectuate de siturile specializate în recenzii ale componentelor hardware. În sfirsit, dacă trebuie să ne decidem asupra a doua procesoare din aceeaşi familie (de ex. Athlon 64), care au aceeaşi valoare nominala (de ex. 3500+) dar sînt fabricate cu tehnologii diferite (90 nm şi 130 nm), este recomandat să alegem procesorul fabricat cu tehnologia mai noua (90 nm).

Verdictul în privinţa procesoarelor AMD a fost dat de cumpărătorii cu mijloace financiare mai reduse, care le apreciaza atît pentru performanţă, cît mai ales pentru raportul preţ-performanţă care este foarte bun. Este recomandată cumpărarea unui procesor Athlon 64 sau Athlon XP dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii care necesită putere mare de calcul (jocuri, prelucrare audio-video) sau un procesor Sempron dacă îl folosim pentru aplicaţii de intensitate medie (aplicaţii de birou, internet). La fel ca în cazul procesoarelor Celeron, procesoarele Sempron pot fi folosite şi pentru jocuri sau editare audio-video, însă performanţele lor sînt mai scăzute decît ale procesoarelor Athlon 64 şi Athlon XP, evident la valori nominale apropiate (a nu se compara deci un Sempron 3100+ cu un Athlon XP 2000+). Procesoarele Sempron cu valori nominale mari (peste 2800+) pot fi folosite fără probleme şi pentru jocurile noi, dar jucatorii impatimiti ar trebui să cumpere mai degraba procesoare Athlon 64 sau Athlon XP.

Identificarea nucleului unui procesor Athlon XP, Athlon 64 sau Sempron se face pe baza codului inscripţionat pe acesta ("Ordering Part Number" - OPN) sau folosind softuri speciale cum sînt CPUiDMax sau CPU-Z (vezi adresele de unde pot fi descărcate în pagina Legături Programe). Să presupunem că avem un procesor Athlon XP cu urmatorul cod inscripţionat pe plăcuţa să : "AXDA 1700 DUT3C". Pentru a-l "descifra" trebuie să urmăm indicaţiile de pe situl AMD. Grupul de litere "AXDA" ne semnalează că avem de-a face cu un procesor Athlon XP cu nucleu Barton sau Thoroughbred, numărul "1700" ne dezvăluie că procesorul are o performanţă ("performance rating") de 1700+ ceea ce lămureşte în plus faptul că este vorba de un nucleu Thoroughbred, litera "D" semnifică faptul că procesorul este "împachetat" folosind tehnologia OPGA, litera "U" arată că tensiunea de funcţionare este de 1,6 V, litera "T" indică temperatura maximă suportată de nucleu şi anume 90 de grade Celsius, cifra "3" semnalează că procesorul are 256 KB de memorie cache L2, iar litera "C" ne indică frecvenţa magistralei principale de date (FSB) a plăcii de bază în care poate fi montat procesorul şi anume 266 MHz.

Partitionarea - Formatarea

PARTIŢIONAREA ŞI FORMATAREA CU UTILITARELE DIN WINDOWS XP



Sistemul de operare Windows XP permite două tipuri de partiţionare, cu ajutorul cărora putem crea atît partiţii NTFS, cît şi FAT 32 sau FAT 16. Primul tip presupune partiţionarea hardiscului înainte de instalarea SO şi are loc în mod DOS, folosind utilitarul care porneşte automat atunci cînd iniţiem procedura de instalare a Windows XP. Faptul că acest tip de partiţionare este legat de procedura de instalare a Windows XP reprezintă un dezavantaj. Al doilea tip presupune partiţionarea după instalarea SO şi are loc în mod Windows, folosind utilitarul de administrare a hardiscului ("Disk Management") inclus în Windows XP. Acest din urmă tip are dezavantajul că este valabil doar dacă partiţia pe care este instalat SO Windows XP nu ocupă tot spaţiul de pe hardisc.

Mai jos vor fi prezentate pas cu pas etapele care trebuie parcurse folosind cele două modalităţi de partiţionare amintite.

1. PARTIŢIONAREA HARDISCULUI ÎNAINTE DE INSTALAREA WINDOWS XP

1.1 AFIŞAREA LISTEI DE PARTIŢII

Să presupunem că avem un hardisc de 30 GB pe care sînt instalate sistemele de operare Windows ME, Windows XP Home Edition şi Linux. Dorim să ştergem partiţiile de pe acest hardisc şi să reinstalăm sistemele de operare pe curat. Hardiscul are o partiţie FAT 32 (pe care se află SO Windows ME), o partiţie NTFS (pe care se află SO Windows XP), două partiţii ext2 (pe care se află SO Linux) şi o partiţie FAT 32 folosită pentru stocarea datelor importante.

Ce să mai citim?

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Fii propriul tău nutriționist

Planet REBOOT

Votăm un Deputat BUN

Ttatăl fondator al Uniunii Europene. 

Colonizarea de pe Marte !


Setăm în bios CD-ROM-ul ca prim-dispozitiv de butare (vezi procedura detaliată în capitolul "Setarea ordinii de butare" de la secţiunea "Configurarea biosului") şi ne întoarcem la ecranul principal al biosului. Introducem în calculator CD-ROM-ul de instalare a Windows XP (CD-ul original este butabil) şi repornim calculatorul apăsînd în acelaşi timp pe tastele Ctrl, Alt şi Delete (combinaţia de taste Ctrl+Alt+Del). După repornire va apare în josul ecranului instrucţiunea "Press any key to boot from CD" ("apasă orice tastă pentru a buta de pe CD") pe care trebuie să o îndeplinim. Respectarea acestei instrucţiuni este importantă pentru că dacă avem deja un SO instalat pe hardisc şi nu apăsam una din taste calculatorul va buta de pe hardisc şi va încărca SO deja instalat. Dacă însă hardiscul nu are pe el un SO (de ex. este un hardisc nou) butarea de pe CD este automată, deci nu este nevoie să mai apăsăm o tastă în prealabil. Procesul de butare de pe CD va lua cîteva minute, timp în care se încarcă fişierele necesare pentru configurarea instalării Windows XP.

Apare un ecran cu titlul "Welcome to Setup" care are trei opţiuni:
To set up Windows XP now, press Enter ("pentru a instala Windows XP acum, apasă tasta Enter").
To repair a Windows XP installation using Recovery Console, press R ("pentru a repara o instalare anterioară a Windows XP folosind Consola de Recuperare, apasă tasta R").
To quit Setup, without installing Windows XP, press F3 ("pentru a părăsi utilitarul de instalare, fără a instala Windows XP, apasă tasta F3").

Apăsăm tasta Enter pentru a continua instalarea. Apare un ecran nou care conţine licenţa de folosire a SO. Derulăm textul cu tastele PageUp şi PageDown şi îl citim. Avem două opţiuni, anume să acceptăm licenţa şi să apăsăm pe tasta F8 ("I Agree" - sînt de acord) pentru a continua instalarea sau să nu acceptăm termenii licenţei şi în acest caz dacă apăsăm pe tasta Esc ("I do not agree" - nu sînt de acord) procedura de instalare va fi oprită. Dacă sîntem de acord cu licenţa apăsam tasta F8.

Dacă avem deja pe hardisc o partiţie care conţine SO Windows XP va apare un ecran cu textul : "If one of the following Windows XP installations is damaged, Setup can try to repair it. Use the Up and Down arrow keys to select the installation." ("Dacă una din următoarele instalări ale Windows XP este deteriorată, utilitarul de instalare poate încerca să o repare. Foloseşte tastele cu săgeţi în sus şi în jos pentru a selecta instalarea respectivă.")
To repair the selected Windows XP installation press R ("pentru a repara instalarea Windows XP selectată, apasă tasta R").
To continue installing a fresh copy of Windows XP without repairing press Esc ("pentru a continua instalarea unei copii noi de Windows XP, apasă tasta Esc").

Apăsăm tasta Esc. Va apare un ecran care conţine lista partiţiilor de pe hardisc şi care conţine următorul text : "The following list shows the existing partitions and unpartitioned space on this computer. Use the Up and Down arrow keys to select an item în the list." ("Lista de mai jos prezintă partiţiile existente pe acest computer, ca şi spaţiul rămas nepartiţionat. Foloseşte tastele cu săgeţi în sus şi în jos pentru a selecta un element din listă.")
To set up Windows XP on the selected item press Enter ("pentru a instala Windows XP pe elementul [partiţia] selectat, apasă tasta Enter")
To create a partition în the unpartitioned space, press C ("pentru a crea o partiţie în spaţiul nepartiţionat, apasă tasta C")
To delete the selected partition, press D ("pentru a şterge partiţia selectată, apasă tasta D")

Lista cu partiţii detectate de utilitarul de partiţionare este următoarea :

29322 MB Disk 0 at id 0 on bus 0 on atapi (MBR)
C: Partition1 (WINDOWS ME) [FAT 32] 15006 MB (1878 MB Free)
D: Partition2 (WINDOWS XP) [NTFS] 5028 MB (3004 MB Free)
G: Partition3 (UNKNOWN) 3498 MB (3498 MB Free)
H: Partition4 (UNKNOWN) 1475 MB (1474 MB Free)
E: Partition5 (DEPOZIT) [FAT 32] 4314 MB (421 MB Free)

Utilitarul de partiţionare identifică în mod corect partiţiile FAT şi NTFS existente pe hardisc. Cele două partiţii marcate ca "unknown" (sistem de fişiere necunoscut) sînt partiţiile "root" şi "swap" formatate cu sistemul de fişiere "ext2" folosit pentru SO Linux.

În partea de jos a ecranului sînt scrise comenzile care trebuie utilizate şi anume : Enter = Install, D = Delete Partition şi F3 = Quit. Dacă selectăm o anumită partiţie şi apăsăm tasta Enter va fi declanşată procedura de instalare a Windows XP. Dacă după selectare apăsăm tasta D, partiţia va fi ştearsă. Apăsarea tastei F3 va determina părăsirea completă a utilitarului de instalare. Aşa cum am spus, în acest exemplu dorim să ştergem partiţiile existente şi să creăm apoi altele noi.

Dacă avem un hardisc nou (de-abia cumpărat) acesta nu are nici o partiţie pe el şi va fi raportat de Instalatorul ("Setup") Windows XP ca fiind alcătuit din spaţiu nepartiţionat. De ex. dacă hardiscul nostru de 30 GB ar fi fost nou, lista de mai sus ar fi avut un singur element :
Unpartitioned Space 29322 MB

Modalitatea de partiţionare a unui hardisc nou cu Instalatorul din Windows XP este explicată în capitolul 1.3 ("Crearea Unor Noi Partiţii") de mai jos şi este identică cu cea folosită pentru un hardisc folosit de pe care am şters toate partiţiile.

1.2 ŞTERGEREA PARTIŢIILOR EXISTENTE

Selectăm prima partiţie (C:) şi apoi apăsăm tasta D. Aceasta este partiţia primară şi ca urmare vom fi atenţionaţi că ştergerea ei are unele consecinţe de care trebuie să fim conştienţi. Va apare textul următor :

"The partition you tried to delete is a system partition. System partitions may contain diagnostic or hardware configuration programs, programs to start operating systems (such aş Windows XP) or other manufacturer related programs. Delete a system partition only if you are sure that it contains no such programs or if you are willing to lose them. Deleting a sytem partition may prevent your computer from starting from the hard disk until you complete the installation of Windows XP."

("Partiţia pe care ai încercat să o ştergi este o partiţie de sistem [primară]. Partiţiile de sistem pot conţine programe de configurare şi diagnosticare a componentelor hardware, programe de pornire a unor SO (ca Windows XP) sau alte programe incluse de fabricantul calculatorului. Şterge o partiţie de sistem doar dacă eşti sigur că nu conţine astfel de programe sau dacă eşti dispus să le pierzi. Ştergerea unei partiţii de sistem poate împiedica computerul să pornească de pe hardisc pînă la terminarea operaţiei de instalare a Windows XP.")

Avem două opţiuni şi anume :
To delete this partition, press Enter. Setup will prompt you for confirmation before deleting the partition. ("Pentru a şterge partiţia [de sistem] selectată, apasă tasta Enter. Instalatorul va solicita o confirmare înainte de ştergerea partiţiei.")
To go back to the previous screen without deleting the partition, press Esc. ("Pentru a te întoarce la ecranul anterior, apasă tasta Esc.")

Apăsăm tasta Enter pentru a şterge partiţia primară [de sistem] (C:). Apare un ecran de confirmare a dorinţei noastre, care are textul : "You asked Setup to delete the partition C: Partition1 (WINDOWS ME) [FAT 32] 15006 MB (1878 MB Free)" ("Ai cerut Instalatorului să şteargă partiţia C:). Avem două opţiuni :
To delete this partition, press L. Caution : All data on this partition will be lost. ("Pentru a şterge această partiţie, apasă tasta L. Atenţie : Toate datele de pe aceasta partitie vor fi pierdute.")
To go back to the previous screen without deleting the partition, press Esc. ("Pentru a te întoarce la ecranul anterior fără a şterge partiţia, apasă tasta Esc.")

Apăsăm tasta L pentru a şterge partiţia C. Ne vom întoarce la ecranul care prezintă lista partiţiilor de pe hardisc şi vedem că locul partiţiei şterse a fost luat de un spaţiu nepartiţionat. Lista arată acum astfel :
Unpartitioned Space 15006 MB
D: Partition2 (WINDOWS XP) [NTFS] 5028 MB (3004 MB Free)
G: Partition3 (UNKNOWN) 3498 MB (3498 MB Free)
H: Partition4 (UNKNOWN) 1475 MB (1474 MB Free)
E: Partition5 (DEPOZIT) [FAT 32] 4314 MB (421 MB Free)

Repetăm procedura de ştergere cu toate cele patru partiţii rămase. Selectăm pe rînd cîte o partiţie (cu ajutorul tastelor cu săgeţi în sus şi în jos), apoi apăsăm tasta D. De fiecare dată va apare ecranul de confirmare a ştergerii partiţiei selectate şi va trebui să apăsăm pe tasta L pentru a merge mai departe cu decizia de ştergere. Lista de partiţii se va modifica de fiecare dată în mod corespunzător, în locul unei partiţii şterse apărînd expresia "spaţiu nepartiţionat".

După ştergerea tuturor partiţiilor lista va arăta în felul următor :
Unpartitioned Space 29322 MB

Dacă pe hardisc nu am avut anterior nici o partiţie (hardiscul era nou) atunci va apare de la început ca fiind alcătuit din spaţiu nepartiţionat şi va fi prezentată capacitatea hardiscului, la fel ca mai sus.

Sub listă se afla comenzile pe care le folosim pentru administrarea partiţiilor :
To set up Windows XP on the selected item press Enter ("pentru a instala Windows XP pe elementul [partiţia] selectat, apasă tasta Enter")
To create a partition în the unpartitioned space, press C ("pentru a crea o partiţie în spaţiul nepartiţionat, apasă tasta C")
To delete the selected partition, press D ("pentru a şterge partiţia selectată, apasă tasta D")

1.3 CREAREA UNOR PARTIŢII NOI

Fiecare utilizator trebuie să aleagă mărimea partiţiilor pe care doreşte să le creeze în funcţie de necesităţile sale şi de modul în care foloseşte calculatorul. Aici va fi exemplificată crearea a trei partiţii, una de 15 GB şi două de 5 GB (în total 15 + 5 + 5 = 25 GB din 30 GB), fiind lăsat şi un spaţiu nepartiţionat pe hardisc. În mod normal nu trebuie lăsat spaţiu nepartiţionat pe hardisc, dar în acest manual el este lăsat în scop demonstrativ, pentru a putea exemplifica crearea partiţiilor după instalarea SO Windows XP. Spaţiul lăsat nepartiţionat nu este pierdut, el va putea fi partiţionat ulterior folosind utilitarul de administrare a hardiscului ("Disk Management") inclus în Windows XP.

Apăsăm tasta C pentru a crea o noua partiţie în spaţiul nepartiţionat, care cuprinde acum întreg hardiscul. Va apare un ecran cu textul : "You asked Setup to create a new partition on 29322 MB Disk 0 at id 0 on bus 0 on atapi (MBR)." ("Ai cerut Instalatorului să creeze o nouă partiţie"). Avem două opţiuni :
To create the new partition, enter the size below and press Enter. ("Pentru a crea nouă partiţie, completează mărimea ei mai jos şi apoi apasă tasta Enter")
To go back to the previous screen without creating the partition, press Esc. ("Pentru a te întoarce la ecranul anterior, fără a crea partiţia, apasă tasta Esc.")

Sub aceste instrucţiuni sînt specificate mărimea maximă şi minimă a partiţiei ce poate fi creată şi avem posibilitatea să specificăm care sa fie mărimea partiţiei pe care dorim sa o creăm.
The minimum size for the new partition is 0 megabytes (MB)
The maximum size for the new partition is 29314 megabytes (MB)
Create partition of size (în MB) : 29314

Pe rîndul unde trebuie să specificăm mărimea partiţiei este deja completată capacitatea maximă a hardiscului, asta în caz că am dori să creăm o singură partiţie. Este însă recomandat să creăm mai multe partiţii şi de aceea ştergem valoarea prezentă cu ajutorul tastei Backspace şi tastăm capacitatea în MB pe care o dorim pentru partiţia C. De exemplu dacă dorim ca această partiţie să aibă 15 GB (15000 MB) tastăm 15000. Pentru tastare folosim tastele cu cifre care se află deasupra tastelor cu litere. Dacă dorim să folosim tastele cu cifre aflate la partea din dreapta a tastaturii, trebuie în prealabil să apăsăm tasta Num Lock, iar ledul cu acelaşi nume de pe tastatura se va aprinde.

Sub lista de opţiuni se află tastele pe care putem să le folosim în această situaţie : Enter = Create ("Creeaza") şi Esc = Cancel ("Anuleaza"). Dupa ce am completat mărimea partiţiei apăsăm tasta Enter şi va fi creată automat o partiţie de mărimea specificata de noi. Ne vom intoarce la ecranul cu lista de partiţii de pe hardisc, care arată acum astfel :
C: Partition1 [New (Raw)] 14998 MB (14998 MB Free)
Unpartitioned Space 14324 MB

Selectăm spaţiul nepartiţionat rămas şi reîncepem procedura de creare a unei noi partiţii apăsînd tasta C. Va apare ecranul în care trebuie să specificăm mărimea partiţiei pe care dorim să o creăm. Procedăm aşa cum a fost explicat mai sus, ştergem valoarea propusa implicit şi tastăm capacitatea dorită în MB (de ex. 5000). După crearea partiţiei D: ne vom întoarce la ecranul cu lista de partiţii. Mai creăm o partiţie nouă E: şi specificăm mărimea ei (de ex. tot 5000 MB). La sfîrşitul acestor operaţii lista de partiţii de pe hardisc va fi următoarea :
C: Partition1 14998 MB (14998 MB Free)
D: Partition2 4997 MB (4997 MB Free)
E: Partition3 4997 MB (4997 MB Free)
Unpartitioned Space 4322 MB
Unpartitioned Space 8 MB

Repet, am lăsat în acest exemplu spaţiu nepartiţionat doar în scop demonstrativ. În spaţiul de 4322 MB rămas ar putea fi creată acum prin procedeul explicat mai sus o a patra partiţie (F:), dar voi face acest lucru după instalarea Windows XP. Însă în micul spaţiu nepartiţionat de 8 MB care a apărut nu mai poate fi creată vreo partiţie, pentru ca el este folosit de SO Windows pentru stocarea informaţiilor legate de administrarea hardiscului.

Atenţie, dacă în procesul de creare a unei noi partiţii am selectat din greşeală un spaţiu partiţionat, (de ex. partiţia nou creată C:) şi am apăsat tasta Enter va fi declanşată procedura de instalare a SO Windows XP. În acest caz (care trebuie totuşi evitat, deşi nu este deloc grav) partiţionarea spaţiului rămas pe hardisc poate fi făcută după instalarea Windows XP.

1.4 FORMATAREA PARTIŢIILOR CREATE

Folosind utilitarul de administrare a hardiscului inclus în Instalatorul ("Setup") Windows XP este posibil să creăm oricîte partiţii dorim, dar de formatat putem să formatam doar una din ele, pe aceea pe care dorim să instalăm Windows XP. Celelalte partiţii le vom formata foarte uşor după terminarea instalării sistemului de operare.

Selectăm partiţia C: şi apăsăm tasta Enter pentru a continua cu procesul de instalare a Windows XP. Apare un ecran în care trebuie să selectăm sistemul de fişiere (FAT sau NTFS) pe care dorim să-l folosim pentru partiţia selectată. Pe ecran se afla scris mesajul :

"The partition you selected is not formatted. Setup will now format the partition. Use the Up and Down keys to select the file system you want, and then press Enter. If you want to select a different partition for Windows XP, press Esc. ("Partiţia pe care ai selectat-o nu este formatată. Instalatorul va formata acum partiţia. Foloseşte tastele cu săgeată în sus sau în jos pentru a selecta sistemul de fişiere pe care îl doreşti, apoi apăsă tasta Enter. Dacă doreşti să selectezi o altă partiţie pentru instalarea Windows XP, apăsă tasta Esc.")

Avem la dispoziţie următoarele optiuni :
Format the partition using the NTFS file system (Quick)
Format the partition using the FAT file system (Quick)
Format the partition using the NTFS file system
Format the partition using the FAT file system

Sub lista de opţiuni se află tastele pe care putem să le folosim în această situaţie : Enter = Continue ("Continuă") şi Esc = Cancel ("Anulează").

Nu există diferenţe calitative între formatarea rapidă şi cea normală. Singura diferenţă este determinată de faptul că formatarea normală durează ceva mai mult, pentru că înainte de formatare partiţia este verificată pentru descoperirea unor eventuale defecte ale hardiscului. În caz că sînt detectate astfel de defecte, pe porţiunile respective nu vor fi scrise date, deci vom avea siguranţă că SO Windows XP va funcţiona corespunzător, pentru că toate fişierele sale vor fi copiate pe porţiuni funcţionale ale hardiscului.

Selectăm opţiunea "Format the partition using the NTFS file system" şi apăsăm tasta Enter. Apare alt ecran cu textul "Please wait while Setup formats the partition" ("Aşteaptă te rog ca Instalatorul să formateze partiţia"). Pe ecran se poate observa progresul formatării sub forma unei bare care se colorează treptat. Durata formatării unei partiţii de 15 GB este de aproximativ 5 minute.

După terminarea formatării partiţiei C: începe procesul propriu-zis de instalare a SO Windows XP prin copierea automată pe hardisc a fişierelor necesare acestuia.

Formatarea partiţiilor D: şi E: va avea loc după terminarea instalării şi va fi explicată în detaliu mai jos.



2. PARTIŢIONAREA HARDISCULUI DUPĂ INSTALAREA WINDOWS XP

2.1 AFIŞAREA LISTEI DE PARTIŢII

Sistemul de operare Windows XP ne permite să administrăm hardiscul cu ajutorul utilitarului "Disk Management", care poate fi accesat din Panoul de Control ("Control Panel"). Pentru a afişa panoul de control facem clic pe butonul "Start" şi apoi în meniul care apare facem clic pe opţiunea "Control Panel". Va apare o fereastră cu mai multe iconiţe care simbolizează diferitele secţiuni ale panoului. . Dacă panoul este afişat în modul "Category View" (modul implicit) facem clic pe iconiţa secţiunii "Performance and Maintenance" ("Performanţă şi Întreţinere") şi va fi afişat conţinutul acestei secţiuni. Dacă panoul este afişat în modul "Classic View" facem dublu-clic direct pe iconiţa "Administrative Tools". Facem clic pe iconiţa "Administrative Tools" ("Instrumente de Administrare") şi va fi afişată o listă cu scurtături către programele de administrare a sistemului. Facem dublu-clic pe iconiţa "Computer Management" ("Administrarea Calculatorului") şi va apare o nouă fereastră, pe care trebuie mai întîi să o maximizăm. În compartimentul din stînga al ferestrei "Computer Management" este afişată o listă cu instrumentele de administare grupate în trei categorii ("System", "Storage" şi "Services and Applications"). Dacă facem clic pe numele unui instrument din listă, acesta va fi afişat în compartimentul din dreapta.

Pentru a afişa utilitarul de partiţionare şi formatare va trebui să facem clic pe instrumentul "Disk Management", din categoria "Storage" ("Stocare"). Va apare o listă cu partiţiile existente pe hardisc şi sub ea o diagramă a acestora sub forma unor blocuri dreptunghiulare. În cazul de faţă diagrama va arăta astfel :


(C:)

14.65 GB (NTFS)

Healthy (System) (D:)

4.88 GB

Healthy (E:)

4.88 GB

Healthy

4.22 GB

Free Space


2.2 CREAREA PARTIŢIILOR

Partiţiile noi pot fi create doar dacă avem pe hardisc spaţiu rămas nepartiţionat. Procedeul este extrem de uşor şi va fi exemplificat folosind spaţiul pe care l-am lăsat nepartiţionat în mod intenţionat. Facem clic dreapta cu mausul pe blocul de 4.22 GB ("Free Space") şi în meniul care apare facem clic pe opţiunea "New Logical Drive" ("Nou Disc Logic").


Va apare prima fereastră a "Vrăjitorului de Partiţionare şi Formatare" ("New Partition Wizard") în care vom face clic pe butonul "Next".


Apare a doua fereastră a vrăjitorului, unde este deja selectat tipul partiţiei ("Logical Drive"), iar nouă nu ne rămîne decît să facem clic pe butonul "Next".


În a treia fereastră a vrăjitorului trebuie să alegem mărimea noii partiţii exprimată în MB, ţinînd cont de limitele minimă şi maximă care sînt specificate. Tastăm în cîmpul denumit "Partition size în MB" numărul de megabaiţi [megabytes] dorit (sau folosim săgetuţele de lîngă cîmp) şi apoi facem clic pe butonul "Next". Pentru exemplul nostru vom aloca tot spaţiul rămas (2181 MB) pentru noua partiţie.


Fereastră a patra a vrăjitorului ne permite să alegem o literă pentru partiţie. În cîmpul "Assign the following letter" facem clic pe săgetuţa de lîngă cîmp iar în meniul care apare facem clic pe literă dorită, apoi facem clic pe butonul "Next". Este recomandat să lăsăm totuşi litera alocată automat de vrăjitor, în cazul de faţă G (litera F era deja rezervată pentru unitatea optică).


Apare a cincea fereastră a vrăjitorului unde trebuie să specificăm preferinţele noastre legate de sistemul de fişiere ("file system"), de mărimea unităţii de alocare ("allocation unit size") şi de numele partiţiei. Sistemul de fişiere poate fi de tip NTFS, FAT 32 sau FAT. Facem clic pe săgetuţa de lîngă cîmp şi în meniul care apare facem clic pe tipul dorit (este recomandat să alegem fie NTFS, fie FAT 32). Sistemul NTFS este de preferat, avînd mai multe avantaje fata de FAT 32, dar şi un dezavantaj, anume acela că fişierele de pe partiţie nu vor putea fi accesate decît de sub Windows XP, nu şi de sub Windows ME/98 SE. În ceea ce priveşte unitatea de alocare, aceasta reprezintă mărimea spaţiului cel mai mic de pe hardisc care poate stoca un fişier. Vrăjitorul va calcula automat mărimea optimă în funcţie de mărimea partiţiei, deci este bine ca utilizatorii începători să lase neschimbată valoarea "Default". În cîmpul "Volume Label" scriem un nume pentru partiţie, de exemplu "Multimedia" (fără ghilimele) dacă avem de gînd să stocăm pe ea muzică şi filme. Opţiunea "Perform a quick format" ne permite să scurtăm considerabil durata de timp cît durează formatarea. În cazul în care sîntem siguri că porţiunea de hardisc ce trebuie formatată nu are sectoare defecte ("bad sectors") putem bifa această opţiune. Opţiunea "Enable file and folder compression" dacă este bifată face ca datele să fie stocate pe partiţia în cauză în formă comprimată, reducîndu-se astfel spaţiul folosit de ele. Nu este nevoie să o bifăm acum. Putem seta această particularitate a partiţiei după formatarea ei, bineînţeles dacă avem nevoie de ea. Comprimarea nu este disponibilă decît pentru partiţiile NTFS. După ce am stabilit preferinţele noastre referitoare la noua partiţie facem clic pe butonul "Next".


Va apare a şasea fereastră a vrăjitorului, care este în acelaşi timp ultima. În ea ni se prezintă un sumar al opţiunilor noastre în legătură cu noua partiţie ce va fi creată. Dacă dorim să facem modificări de ultim moment, ne putem întoarce la ferestrele precedente făcînd clic pe butonul "Back". Dacă opţiunile alese deja sînt cele mai potrivite, facem clic pe butonul "Finish".


Partiţia va fi creată instantaneu şi începe formatarea ei care durează cîteva minute, în funcţie de mărimea partiţiei. La terminarea procesului de formatare apare în diagrama partiţiilor caracterizarea "Healthy" sub capacitatea partiţiei nou create.

2.3 FORMATAREA PARTIŢIILOR

Pentru a formata o partiţie facem clic dreapta cu mausul pe blocul din diagramă care simbolizează partiţia şi în meniul care apare facem clic pe opţiunea "Format". Va apare a cincea fereastră a vrăjitorului de partiţionare, iar procedura de urmat este cea descrisă mai sus. Formatarea unei partiţii şterge toate datele stocate pe ea, deci înainte de a lua decizia de formatare trebuie să salvăm (pe alta partiţie, pe dischetă sau CD/DVD-ROM) datele de care credem că vom mai avea nevoie.

În exemplul de faţă noi am creat trei partiţii la instalarea Windows XP, dar dintre acestea numai partiţia pe care a fost instalat SO a fost şi formatată. Rezultă deci că noi avem acum două partiţii (D şi E) care sînt nefuncţionale pentru că sînt neformatate. Pentru a le putea folosi va trebui să le formatăm. Facem clic dreapta pe partiţia D din diagramă, apoi în meniul care apare facem clic pe opţiunea "Format" pentru a lansa vrăjitorul de partiţionare şi formatare. În fereastra acestuia alegem sistemul de fişiere (NTFS sau FAT 32), lăsăm neschimbată opţiunea "Default" pentru unitatea de alocare, scriem un nume pentru partiţie şi în final facem clic pe butonul "Next". În fereastra nou apărută revedem opţiunile alese şi dacă ne convin facem clic pe butonul "Finish" pentru a iniţia formatarea propriu-zisă. După terminarea formatării partiţiei D ea este gata pentru a fi folosită. Repetăm procedura şi pentru partiţia E.

Formatarea unei partiţii care are date (fişiere) pe ea decurge similar cu procedura descrisă mai sus, dar după ce vom apăsa pe butonul "Finish" va apare o minifereastră de avertizare cu textul "Formatting will erase all data on this volume. To format the volume click OK. To quit, click Cancel." ("Formatarea va şterge toate datele de pe această partiţie. Pentru a formată partiţia, fă clic pe butonul OK. Pentru a părăsi procedura de formatare, fă clic pe butonul Cancel"). Facem clic pe butonul "OK" ("Da"). Partiţia va fi formatată.

Utilitarul de administrare a hardiscului ne permite să formatăm orice partiţie existentă pe hardisc, mai puţin acele partiţii care conţin pe ele sisteme de operare Windows. În cazul acestora comanda de formatare este estompată, pentru că dacă am formata o astfel de partiţie toate datele de pe ea ar fi şterse şi am fi în situaţia să nu putem reporni calculatorul.

2.4 ŞTERGEREA PARTIŢIILOR

Ştergerea unei partiţii eliberează spaţiu pe hardisc şi este folosită în special pentru rearanjarea partiţiilor. Dacă avem o partiţie mare, o putem şterge şi apoi în spaţiul nepartiţionat apărut putem crea doua partiţii mai mici. În mod similar, dacă avem două partiţii mici le putem şterge şi apoi crea o singură partiţie mai mare.

Pentru a şterge o partiţie facem clic dreapta cu mausul pe blocul din diagramă care simbolizează partiţia şi în meniul care apare facem clic pe opţiunea "Delete Logical Drive". Va apare o minifereastră de avertizare cu textul "All data on this volume will be lost. Do you want to continue?" ("Toate datele de pe această partiţie vor fi pierdute. Doreşti să continui?"). Facem clic pe butonul "Yes" ("Da"). Partiţia va fi ştearsă instantaneu.

Cu ajutorul utilitarului de administrare a hardiscului putem să ştergem orice partiţie existentă pe hardisc, cu excepţia acelor partiţii care conţin pe ele sisteme de operare Windows. În cazul acestora comanda de ştergere este estompată, pentru că dacă am şterge o astfel de partiţie toate datele de pe ea ar fi pierdute şi am fi în situaţia să nu putem reporni calculatorul.


PARTIŢIONAREA ŞI FORMATAREA CU UTILITARELE DIN WINDOWS VISTA
Sistemul de operare Windows Vista permite două tipuri de partiţionare, cu ajutorul cărora putem crea atît partiţii NTFS cît şi FAT 32. Primul tip presupune partiţionarea hardiscului înainte de instalarea SO folosind utilitarul care porneşte automat atunci cînd iniţiem procedura de instalare a Windows Vista. Faptul că acest tip de partiţionare este legat de procedura de instalare a SO reprezintă un dezavantaj, ca şi faptul că nu putem crea decît partiţii NTFS. Al doilea tip presupune partiţionarea după instalarea SO folosind utilitarul de administrare a hardiscului ("Disk Management") inclus în Windows Vista, utilitar cu care putem crea partiţii NTFS şi FAT 32.

Mai jos vor fi prezentate pas cu pas etapele care trebuie parcurse folosind cele doua modalităţi de partiţionare amintite.

1. PARTIŢIONAREA HARDISCULUI ÎNAINTE DE INSTALAREA WINDOWS VISTA

1.1 AFIŞAREA LISTEI DE PARTIŢII

Să presupunem că avem un hardisc de 80 GB pe care este instalat sistemul de operare Windows XP. Dorim să ştergem partiţiile de pe acest hardisc şi să instalăm Windows Vista pe curat.

Setam în bios CD/DVD-ROM-ul ca prim-dispozitiv de butare (vezi procedura detaliată în capitolul "Setarea ordinii de butare" de la secţiunea "Configurarea biosului") şi ne întoarcem la ecranul principal al biosului. Introducem în calculator DVD-ROM-ul de instalare a Windows XP (DVD-ul original este butabil) şi repornim calculatorul apăsînd în acelaşi timp pe tastele Ctrl, Alt şi Delete (combinaţia de taste Ctrl+Alt+Del). După repornire va apare în josul ecranului instrucţiunea "Press any key to boot from CD" ("apasă orice tastă pentru a buta de pe CD") pe care trebuie să o îndeplinim. Respectarea acestei instrucţiuni este importantă pentru că dacă avem deja un SO instalat pe hardisc şi nu apăsăm una din taste, calculatorul va buta de pe hardisc şi va încărca SO deja instalat. Dacă însă hardiscul nu are pe el un SO (de ex. este un hardisc nou) butarea de pe CD (DVD) este automată, deci nu este nevoie să mai apăsăm o tastă în prealabil. Procesul de butare de pe DVD va lua cîteva minute, timp în care se încarcă fişierele necesare pentru configurarea instalării Windows Vista (apare o bară în josul ecranului deasupra căreia scrie "Windows is loading files").



Dupa încărcarea fişierelor de instalare apare un ecran cu titlul "Install Windows" care are trei cîmpuri:
Language to install : limba interfeţei SO, meniu derulant în care e prezentă doar limba engleză.
Time and currency format : meniu derulant, conţine setări specifice legate de afişarea ceasului şi numele monedei pentru diverse ţări, printre care şi Rumînia
Keyboard or input method : meniu derulant, conţine setări legate de tastatură. Este recomandat să alegem "Rumanian (Standard)" pentru a putea să scriem cu diacritice.

Apăsăm butonul "Next" din partea dreaptă-jos a ecranului pentru a continua instalarea. Apare un ecran nou în care există un buton central pe care scrie "Install Now" şi la partea de jos sînt două legături, "What to know" (dacă îl apăsăm aflăm cîteva informaţii despre Vista) şi "Repair computer" (dacă îl apăsăm ajungem la o listă cu comenzi de reparare a sistemului de operare Vista). Facem clic pe butonul "Install Now". În ecranul următor se găseşte un cîmp unde trebuie să completăm cheia de activare ("product key") a copiei Windows Vista pe care o avem. Această cheie este un număr format din cîteva grupuri de cifre şi este unică pentru fiecare copie legală de Windows Vista. Atenţie, este posibil (şi legal în acelaşi timp) să nu completăm nimic în acest cîmp şi totuşi să ducem instalarea la bun sfîrşit. În acest caz SO va rula într-un aşa-zis mod demonstrativ ("demo"), adică doar pentru 30 de zile, după care nu va mai porni. Cele 30 de zile ne sînt de ajuns pentru a investiga facilităţile SO şi a ne decide dacă îl cumpărăm sau nu. Indiferent dacă tastăm sau nu numărul de serie va trebui să apăsăm pe butonul "Next" pentru a continua instalarea.

Dacă am lăsat gol cîmpul cu numărul de serie după apăsarea butonului "Next" va apare o fereastră care ne avertizează că instalarea fără cheie de activare poate duce la pierderea datelor. Acest lucru e adevărat dacă atunci cînd lucrăm cu varianta demo salvăm datele pe aceeaşi partiţie cu SO. Evident că după trecerea celor 30 de zile nu vom mai avea acces la partiţia în cauză pentru că SO nu va mai porni (trebuie menţionat că datele pot fi totuşi recuperate prin alte metode). Oricum dacă lucrăm cu varianta demo este indicat să salvăm datele pe o partiţie diferită de cea a SO. În fereastra de avertizare de care aminteam mai sus este scrisă întrebarea "Do you want to enter your product key now" (doriţi să introduceţi cheia de activare), şi în ea trebuie să facem clic pe butonul "No". Va apare un ecran în care sîntem invitaţi să selectăm versiunea de Windows Vista pe care am cumpărat-o ("Select the edition of Windows that you purchased"). Pentru că este vorba de o evaluare putem instala practic ce versiune dorim, de la cea mai ieftină (Home Basic) la cea mai scumpă (Ultimate), oricum după 30 de zile ea nu va mai rula. Apoi bifăm opţiunea "I have selected the edition of Windows that I purchased" (facem clic în căsuţa respectivă) şi facem clic pe butonul "Next".

Dacă însă copia de Windows Vista pe care o instalăm este deja cumpărată de noi şi am completat numărul de serie în ecranul anterior, atunci instalatorul va detecta automat pe baza lui versiunea de Vista corectă şi nu va mai fi nevoie să facem noi selecţia.

În ecranul următor va fi afişată licenţa de folosire a softului, pe care trebuie să o citim. Bifăm apoi căsuţa "I accept the license terms" ("accept termenii licenţei"). Facem clic pe butonul "Next".

Va apare un ecran unde sîntem intrebati ce fel de instalare dorim să realizăm din cele două posibilităţi oferite:
"Upgrade" (Actualizare) : presupune înlocuirea prin suprascriere a versiunii de Windows XP pe care o avem deja instalată. O alegem dacă dorim să păstrăm toate datele (fişiere salvate, softuri, etc.) de pe partiţia pe care se afla SO. Instalarea se va face pe partiţia pe care se află Windows XP. Atenţie, este recomandat să facem oricum o copie de rezervă a datelor importante care se află pe partiţie, în caz că instalarea nu decurge corect.
"Custom (advanced)" (Personalizare - avansaţi) : presupune instalarea Windows Vista "pe curat" ("clean install"), fie alături de Windows XP (pe o altă partiţie, bineînţeles), fie în locul ei, cu ştergerea completă a datelor de pe partiţia pe care se află Windows XP. Instalarea se va face deci pe partiţia pe care o selectăm noi.



Vom alege opţiunea de instalare personalizată tocmai pentru a putea să folosim utilitarele de partiţionare şi formatare din Windows Vista. Facem deci clic pe butonul "Custom".

Va apare un ecran cu titlul "Where do you want to install Windows" (unde doriţi să instalaţi Windows) ce conţine lista de partiţii de pe calculatorul nostru. Dacă avem mai multe hardiscuri ele vor fi denumite automat în ordine Disk 0, Disk 1, Disk 2, etc (se observă deci faptul că primul hardisc nu este notat cu 1, ci cu 0). Pentru fiecare disc vor fi listate partiţiile de pe el, adică Partition 1, Partition 2, etc. De exemplu dacă hardiscul al doilea (notat cu Disk 1) are două partiţii, ele vor fi listate ca "Disk 1 Partition 1" şi "Disk 2 Partition 2".

Să presupunem că avem un singur hardisc în calculator, cu capacitatea de 80 GB, pe care exista deja o partiţie NTFS (pe care se afla SO Windows XP şi programele instalate ulterior) şi o partiţie FAT 32 (folosită pentru stocarea de filme, muzică, etc). Instalatorul va numi acest hardisc "Disk 0". Partiţia cu SO e denumită WIN XP, iar cea cu date e numită DEPOZIT pentru că acestea au fost numele date de noi la partiţionarea anterioară. Pentru acest exemplu lista de partiţii va arăta ca mai jos :





Name

Total Size

Free Space

Type
Disk 0 Partition 1 WIN XP

49,3 GB

10,1 GB

Primary
Disk 0 Partition 2 DEPOZIT

29,3 GB

7,4 GB

Logical



Refresh

Drive Options (advanced)


Load Driver


Comanda "Refresh" e folosită pentru reîmprospătarea listei de partiţii. Comanda "Load Driver" e folosită dacă avem un hardisc ce necesită folosirea unui draiver special.

Dacă însă avem un hardisc nou (de-abia cumpărat) de 80 GB, acesta nu are nici o partiţie pe el şi va fi raportat de Instalatorul Windows Vista ca fiind alcătuit din spaţiu nepartiţionat (în mod evident tipul de partiţie lipseşte din tabel). Modalitatea de partiţionare a unui hardisc nou cu Instalatorul din Windows XP este identică cu cea folosită pentru un hardisc folosit de pe care am şters toate partiţiile.



Name

Total Size

Free Space

Type
Disk 0 Unallocated Space

79,3 GB

79,3 GB

-



Refresh

Drive Options (advanced)


Load Driver




1.2 ŞTERGEREA PARTIŢIILOR EXISTENTE

În partea dreaptă-jos a ecranului se află o legătură numită "Drive Options" (opţiuni pentru hardisc). Facem clic pe ea pentru a fi afişate comenzile de lucru cu partiţiile, altfel ele nu vor fi vizibile :
Delete : permite ştergerea unei partiţii
Format : permite formatarea unei partiţii
New : permite crearea unei partiţii noi
Extend : permite extinderea unei partiţii deja existente în detrimentul spaţiului neformatat

Notă : În funcţie de imprejurare doar anumite comenzi sînt active (au iconiţa colorată), iar altele sînt inactive (apar estompate). De exemplu dacă selectăm spaţiul nepartiţionat avem acces la comanda de creare a unei partiţii noi, dar nu avem acces la comenzile de formatare, ştergere sau extindere.

Tabelul va arăta acum astfel :



Name

Total Size

Free Space

Type
Disk 0 Partition 1 WIN XP

49,3 GB

10,1 GB

Primary
Disk 0 Partition 2 DEPOZIT

29,3 GB

7,4 GB

Logical



Refresh

Delete

Format

New
Load Driver

Extend






Facem clic pe prima partiţie din listă pentru a o selecta, apoi facem clic pe legătura Delete. Va apare o fereastră de avertizare în care ni se spune "If you delete this partition, all data stored on it will be permanently deleted" ("dacă ştergeţi această partiţie toate datele stocate pe ea vor fi şterse pentru totdeauna"). Facem clic în fereastră pe butonul OK pentru a ne da acordul cu privire la ştergere. Prima partiţie (WIN XP) va fi ştearsă şi în locul ei va apare "Disk 0 Unallocated Space". Repetăm procedura cu a doua partiţie (DEPOZIT).

Dupa ştergerea tuturor partiţiilor tabelul va arăta astfel :



Name

Total Size

Free Space

Type
Disk 0 Unallocated Space

79,3 GB

79,3 GB

-



Refresh

Delete

Format

New
Load Driver

Extend






1.3 CREAREA UNOR PARTIŢII NOI

Fiecare utilizator trebuie să aleagă mărimea partiţiilor pe care doreşte să le creeze în funcţie de necesităţile sale şi de modul în care foloseşte calculatorul. Aici va fi exemplificată crearea a trei partiţii, una de 30 GB şi două de cîte 20 GB (în total 30 + 20 + 20 = 70 GB din 80 GB), fiind lăsat şi un spaţiu nepartiţionat. În mod normal nu trebuie lăsat spaţiu nepartiţionat pe hardisc, dar în acest manual el este lăsat în scop demonstrativ, pentru a putea exemplifica crearea partiţiilor după instalarea SO Windows XP. Spaţiul lăsat nepartiţionat nu este pierdut, el va putea fi partiţionat ulterior folosind utilitarul de administrare a hardiscului ("Disk Management") inclus în Windows Vista. Pentru instalarea Vista este nevoie de o partiţie de cel puţin 6 GB, dar se recomandă o partiţie de minim 10 GB.

Facem clic pe "Disk 0 Unallocated Space" şi apoi pe legătura New . Sub legătură apare un mic contor care ne permite să setăm mărimea partiţiei noi în MB. Lîngă el sînt două butoane, unul de acceptare a setării dimensiunii ("apply") şi altul de anulare a ei ("cancel"). Completăm în căsuţa contorului 30000 şi facem clic pe butonul "Apply" pentru a crea o partiţie nouă de 30 de GB. Tabelul va arăta acum în felul următor :



Name

Total Size

Free Space

Type
Disk 0 Partition 1

29,3 GB

29,3 GB

Primary
Disk 0 Unallocated Space

49,3 GB

49,3 GB

-



Refresh

Delete

Format

New
Load Driver

Extend






Se face din nou clic pe "Disk 0 Unallocated Space" şi apoi pe legătura New . Completăm în căsuţa contorului 20000 şi facem clic pe butonul "Apply" pentru a crea partiţia a doua, care are 20 de GB. Repetăm procedura şi creăm o a treia partiţie, tot de 20 de GB.

La finalul operaţiunii de creare de partiţii noi tabelul va arăta astfel :



Name

Total Size

Free Space

Type
Disk 0 Partition 1

29,3 GB

29,3 GB

Primary
Disk 0 Partition 2

19,3 GB

19,3 GB

Primary
Disk 0 Partition 3

19,3 GB

19,3 GB

Primary
Disk 0 Unallocated Space

9,3 GB

9,3 GB

-



Refresh

Delete

Format

New
Load Driver

Extend






Repet, am lăsat în acest exemplu spaţiu nepartiţionat ("unallocated space") doar în scop demonstrativ. În spaţiul de aprox. 10 GB rămas ar putea fi creată acum prin procedeul explicat mai sus o a patra partiţie, dar voi face acest lucru după instalarea Windows Vista.

Modalitatea de partiţionare a unui hardisc nou cu Instalatorul din Windows XP este identică cu cea folosită pentru un hardisc folosit de pe care am şters toate partiţiile.

1.4 EXTINDEREA PARTIŢIILOR CREATE

Procedura de extindere a partiţiilor nu este obligatorie, în fapt este recomandat să ne hotărîm de la început cît de mare să fie fiecare partiţie.

Folosind utilitarul de administrare a hardiscului inclus în Instalatorul Windows Vista este posibil să extindem partiţiile, adică să le creştem dimensiunea. Acest lucru este posibil doar dacă ne-a mai rămas pe hardisc spaţiu nepartiţionat. Dacă nu a mai rămas, extinderea partiţiilor nu e permisă (legătura "Extend" este estompată).

Putem de exemplu să extindem prima partiţie creată de noi. Facem clic pe ea şi apoi pe legătura "Extend". Lîngă legătură apare din nou micul contor care ne permite să setăm mărimea partiţiei în MB. Completăm în căsuţa contorului 35000 (extinzînd deci partiţia de la 30 GB la 35 de GB) şi facem clic pe butonul "Apply". Va apare o fereastră de avertizare în care ni se comunică faptul că procedura nu e reversibilă, deci dacă am extins partiţia nu o vom putea reîntoarce la mărimea iniţială. Continuăm făcînd clic pe butonul OK din fereastră pentru ca extinderea să înceapă.

Deşi anularea procedurii de extindere nu e posibilă, dacă ne răzgîndim şi vrem să revenim la 30 GB pentru prima partiţie o putem face, însă trebuie să ştergem toate partiţiile şi să o luăm de la început cu crearea de partiţii noi.

1.5 FORMATAREA PARTIŢIILOR CREATE

Folosind utilitarul de administrare a hardiscului inclus în Instalatorul Windows Vista este posibil să creăm oricîte partiţii dorim, însă le vom putea formata doar cu sistemul de fişiere NTFS.

Facem clic pe prima partiţie din lista de mai sus (Disk 0 Partition 1) pentru a o selecta, apoi facem clic pe legătura "Format". Va apare o fereastră de avertizare în care ni se comunică faptul că toate datele de pe acea partiţie vor fi şterse. Ne dăm acordul asupra acestui lucru şi facem clic pe butonul OK din fereastră pentru că formatarea să înceapă. Procesul va fi gata în cîteva minute, în funcţie bineînţeles de mărimea partiţiei respective. Repetăm procedura şi cu celelalte partiţii.

După terminarea formatării partiţiilor facem clic pe partiţia pe care vrem să instalăm Windows Vista (partiţie care trebuie să aibă cel puţin 6 GB) şi apoi facem clic pe butonul "Next" din josul ferestrei.

2. PARTIŢIONAREA HARDISCULUI DUPĂ INSTALAREA WINDOWS VISTA

2.1 AFIŞAREA LISTEI DE PARTIŢII

Sistemul de operare Windows Vista ne permite să administrăm hardiscul cu ajutorul utilitarului "Disk Management", care poate fi accesat din Panoul de Control ("Control Panel"). Pentru a afişa panoul de control facem clic pe butonul "Start" şi apoi în meniul care apare facem clic pe opţiunea "Control Panel". Va apare o fereastră cu mai multe iconiţe care simbolizează diferitele secţiuni ale panoului. Dacă panoul este afişat în modul "Category View" (modul implicit) facem clic pe iconiţa secţiunii "System and Maintenance" ("Sistem şi Întreţinere") şi va fi afişat conţinutul acestei secţiuni. Derulăm fereastra în jos şi facem clic pe legătura "Create and format hard disk partitions". Va apare o fereastră de avertizare în care trebuie să facem clic pe butonul "Continue". Vom ajunge la fereastra utilitarului "Disk Management", pe care trebuie mai întîi să o maximizam.

Dacă panoul este afişat în modul "Classic View" facem dublu-clic direct pe iconiţa "Administrative Tools" ("Instrumente de Administrare") şi va fi afişată o listă cu scurtături către programele de administrare a sistemului. Facem dublu-clic pe iconiţa "Computer Management" ("Administrarea Calculatorului") şi va apare o fereastră de avertizare în care trebuie să facem clic pe butonul "Continue". Vom ajunge la fereastra "Computer Management", pe care trebuie mai întîi să o maximizăm. În compartimentul din stînga al ei este afişată o listă cu instrumentele de administare grupate în trei categorii ("System Tools", "Storage" şi "Services and Applications"). Dacă facem clic pe numele unui instrument din lista acesta va fi afişat în compartimentul din dreapta. Pentru a afişa utilitarul de partiţionare şi formatare va trebui să facem clic pe instrumentul "Disk Management", din categoria "Storage" ("Stocare").



Fereastra utilitarului "Disk Management" conţine la partea de sus o lista cu partiţiile existente pe hardisc şi sub ea o diagramă a acestora sub forma unor blocuri dreptunghiulare. În cazul de faţă diagrama va arăta astfel :


(C:)

29.30 GB NTFS

Healthy (System) (D:)

19.30 GB NTFS

Healthy (Logical Drive) (E:)

19.30 GB NTFS

Healthy (Logical Drive)

9.30 GB

Free Space


2.2 CREAREA PARTIŢIILOR

Partiţiile noi pot fi create extrem de uşor şi acest lucru va fi exemplificat folosind spaţiul pe care l-am lăsat nepartiţionat în mod intenţionat. Facem clic dreapta cu mausul pe blocul de 4.22 GB ("Free Space") şi în meniul care apare facem clic pe opţiunea "New Simple Volume" ("Nou Volum Simplu").


Va apare prima fereastră a "Vrăjitorului de Partiţionare şi Formatare" ("New Simple Volume Wizard") în care vom face clic pe butonul "Next".


Apare a doua fereastră a vrăjitorului, unde trebuie să alegem mărimea noii partiţii exprimată în MB, ţinînd cont de limitele minimă şi maximă care sînt specificate. Tastăm în cîmpul denumit "Simple Volume size în MB" numărul de megabaiţi dorit (sau folosim săgetuţele de lîngă cîmp) şi apoi facem clic pe butonul "Next". Pentru exemplul nostru vom aloca tot spaţiul rămas (2181 MB) pentru noua partiţie.


Fereastra a treia a vrăjitorului ne permite să alegem o literă pentru partiţie. În cîmpul "Assign the following drive letter" facem clic pe săgetuţa de lîngă cîmp iar în meniul care apare facem clic pe literă dorită, apoi facem clic pe butonul "Next". Este recomandat să lăsăm totuşi litera alocată automat de vrăjitor, dacă ea nu este deja folosită. În cazul de faţă alegem litera F.


Apare a patra fereastră a vrăjitorului unde trebuie să specificăm preferinţele noastre legate de sistemul de fişiere ("file system"), de mărimea unităţii de alocare ("allocation unit size") şi de numele partiţiei. Sistemul de fişiere poate fi de tip NTFS sau FAT 32. Facem clic pe săgetuţa de lîngă cîmp şi în meniul care apare facem clic pe tipul dorit. Sistemul NTFS este de preferat, avînd mai multe avantaje fata de FAT 32, dar şi un mic dezavantaj, anume acela că fişierele de pe partiţie nu vor putea fi accesate decît de sub Windows Vista sau XP, nu şi de sub Windows ME/98 SE. În ceea ce priveşte unitatea de alocare, aceasta reprezintă mărimea spaţiului cel mai mic de pe hardisc care poate stoca un fişier. Vrăjitorul va calcula automat mărimea optimă în funcţie de mărimea partiţiei, deci este bine ca utilizatorii începători să lase neschimbată valoarea "Default". În cîmpul "Volume Label" scriem un nume pentru partiţie, de exemplu "Multimedia" (fără ghilimele) dacă avem de gînd să stocăm pe ea muzică şi filme. Opţiunea "Perform a quick format" ne permite să scurtăm considerabil durata de timp cît durează formatarea. În cazul în care sîntem siguri că porţiunea de hardisc ce trebuie formatată nu are sectoare defecte ("bad sectors") putem bifa această opţiune. Opţiunea "Enable file and folder compression" dacă este bifată face ca datele să fie stocate pe partiţia în cauză în formă comprimată, reducîndu-se astfel spaţiul folosit de ele. Nu este nevoie să o bifam acum. Putem seta această particularitate a partiţiei după formatarea ei, bineînţeles dacă avem nevoie de ea. Comprimarea nu este disponibilă decît pentru partiţiile NTFS. După ce am stabilit preferinţele noastre referitoare la noua partiţie facem clic pe butonul "Next".


Va apare a cincea fereastră a vrăjitorului, care este în acelaşi timp şi ultima. În ea ni se prezintă un sumar al opţiunilor noastre în legătură cu noua partiţie ce va fi creată. Dacă dorim să facem modificări de ultim moment, ne putem întoarce la ferestrele precedente făcînd clic pe butonul "Back". Dacă opţiunile alese deja sînt cele mai potrivite facem clic pe butonul "Finish".


Partiţia va fi creată instantaneu şi începe formatarea ei care durează cîteva minute, în funcţie de mărimea partiţiei. La terminarea procesului de formatare apare în diagrama partiţiilor caracterizarea "Healthy" sub capacitatea partiţiei nou create.



2.3 FORMATAREA PARTIŢIILOR

Pentru a formata o partiţie facem clic dreapta cu mausul pe blocul din diagramă care simbolizează partiţia şi în meniul care apare facem clic pe opţiunea "Format". Va apare a patra fereastră a vrăjitorului de partiţionare, iar procedura de urmat este cea descrisă mai sus. Formatarea unei partiţii şterge toate datele stocate pe ea, deci înainte de a lua decizia de formatare trebuie să salvăm (pe alta partiţie, pe dischetă sau CD/DVD-ROM) datele de care credem că vom mai avea nevoie.

Formatarea unei partiţii care are date (fişiere) pe ea decurge similar cu procedura descrisă mai sus, dar după ce vom apăsa pe butonul "Finish" va apare o minifereastră de avertizare cu textul "Formatting will erase all data on this volume. Backup any data you want to keep before formatting. Do you want to continue ?." ("Formatarea va şterge toate datele de pe această partiţie. Faceţi copii de rezervă după toate datele pe care doriţi să le păstraţi."). Facem clic pe butonul "OK" ("Da"). Partiţia va fi formatată.

Utilitarul de administrare a hardiscului ne permite să formatăm orice partiţie existentă pe hardisc, mai puţin acele partiţii care conţin pe ele sisteme de operare Windows. În cazul acestora comanda de formatare este estompată, pentru că dacă am formata o astfel de partiţie toate datele de pe ea ar fi şterse şi am fi în situaţia să nu putem reporni calculatorul.

2.4 RESTRINGEREA PARTIŢIILOR

Restrîngerea ("shrinking") unei partiţii eliberează spaţiu pe hardisc şi este folosită în special pentru rearanjarea partiţiilor. Dacă avem o partiţie mare o putem restrînge şi apoi în spaţiul nepartiţionat apărut putem crea o altă partiţie.

Pentru a restrînge o partiţie facem clic dreapta cu mausul pe blocul din diagramă care simbolizează partiţia şi în meniul care apare facem clic pe opţiunea "Shrink Volume". Va apare o fereastră unde trebuie să indicăm spaţiul care trebuie înlăturat din partiţie ("amount of space to shrink"). De exemplu dacă avem o partiţie de 20000 MB (20 GB) putem să o restrîngem la 15000 MB (15 GB), deci vom completa în cîmp valoarea de 5000 MB, apoi vom face clic pe butonul "Shrink".

Cu ajutorul utilitarului de administrare a hardiscului putem să restrîngem orice partiţie existentă pe hardisc, inclusiv pe acelea care conţin pe ele sisteme de operare Windows.

2.5 EXTINDEREA PARTIŢIILOR

Extinderea ("extending") unei partiţii ocupă din spaţiul liber de pe hardisc şi este folosită în special pentru rearanjarea partiţiilor. Dacă avem o partiţie mică o putem extinde pe seama spaţiului rămas liber.

Pentru a extinde o partiţie facem clic dreapta cu mausul pe blocul din diagramă care simbolizează partiţia şi în meniul care apare facem clic pe opţiunea "Extend Volume". Va apare prima fereastră a vrăjitorului de extindere, în care vom face clic pe butonul "Next". În fereastra următoare există două compartimente. În cel din dreapta ("Selected") se află spaţiul liber disponibil pe hardisc. Facem clic pe butonul "Remove All" şi astfel tot spaţiul liber, care se mută în compartimentul din stînga ("Available"). Facem clic pe spaţiul mutat şi apoi pe butonul "Add" şi spaţiul se mută din nou în compartimentul din dreapta. Acum alegem cu ajutorul contorului de jos numărul de MB cu care dorim să extindem partiţia ("Select the amount of space în MB") şi apoi facem clic pe butonul "Next". Va apare ultima fereastră a vrăjitorului unde facem clic pe butonul "Finish".

Cu ajutorul utilitarului de administrare a hardiscului putem să extindem orice partiţie existentă pe hardisc, cu excepţia acelor partiţii care conţin pe ele sisteme de operare Windows.

2.6 ŞTERGEREA PARTIŢIILOR

Ştergerea unei partiţii eliberează spaţiu pe hardisc şi este folosită în special pentru rearanjarea partiţiilor. Dacă avem o partiţie mare o putem şterge şi apoi în spaţiul nepartiţionat apărut putem crea doua partiţii mai mici. În mod similar, dacă avem două partiţii mici, le putem şterge şi apoi crea o singură partiţie mai mare.

Pentru a şterge o partiţie facem clic dreapta cu mausul pe blocul din diagramă care simbolizează partiţia şi în meniul care apare facem clic pe opţiunea "Delete Volume". Va apare o minifereastră de avertizare cu textul "Deleting this volume will erase all data on it. Do you want to continue?" ("Ştergerea acestui volum va duce la ştergerea tuturor datelor de pe el. Doreşti să continui?"). Facem clic pe butonul "Yes" ("Da"). Partiţia va fi ştearsă instantaneu.

Cu ajutorul utilitarului de administrare a hardiscului putem să ştergem orice partiţie existentă pe hardisc, cu excepţia acelor partiţii care conţin pe ele sisteme de operare Windows. În cazul acestora comanda de ştergere este estompată, pentru că dacă am şterge o astfel de partiţie toate datele de pe ea ar fi pierdute şi am fi în situaţia să nu putem reporni calculatorul



PARTIŢIONAREA ŞI FORMATAREA CU UTILITARUL DISK MANAGER
Utilitarul Disk Manager permite partiţionarea oricărui tip de hardisc (indiferent de fabricantul său) într-un mod uşor, intuitiv şi rapid. El este disponibil pentru cumpărare pe situl firmei producătoare, Kroll Ontrack. Partiţionarea cu utilitarul Disk Manager presupune crearea unei dischete speciale de pe care se butează în mod DOS grafic, care este asemănator cu interfaţa grafică din Windows. Acest utilitar ne permite crearea de partiţii NTFS şi FAT (32 sau 16), urmată de formatarea foarte rapidă a lor.

Cei mai mari fabricanţi de hardiscuri (Seagate, Maxtor, Western Digital, Samsung) pun la dispoziţie pe siturile lor variante personalizate ale acestui utilitar, care pot fi descărcate şi folosite în mod gratuit. Astfel, utilitarul oferit de Seagate se numeşte Disc Wizard, cel oferit de Maxtor se numeşte MaxBlast, cel oferit de Western Digital se numeşte Data Lifeguard, iar cel oferit de Samsung a păstrat denumirea de Disk Manager. Aceste utilitare sînt practic identice din punct de vedere al interfeţei şi funcţionalităţii cu utilitarul Disk Manager produs de Kroll Ontrack, însă au o limitare majoră faţă de acesta şi anume faptul că fiecare dintre ele poate fi folosit doar pentru partiţionarea hardiscurilor fabricate de o singură companie. De exemplu putem folosi MaxBlast doar pentru hardiscuri fabricate de compania Maxtor, iar dacă încercăm să îl folosim cu hardiscuri fabricate de Seagate, Western Digital sau Samsung va apare un mesaj de eroare. Dacă avem în calculator hardiscuri produse de fabricanţi diferiţi va trebui să folosim pentru fiecare hardisc utilitarul corespunzător.

Fiecare dintre programele enumerate mai sus este disponibil în două variante, în funcţie de mediul în care se va lucra cu ele. Ambele variante sînt uşor de folosit şi au o interfaţă asemănătoare, dar diferă din punctul de vedere al funcţionalităţii. Varianta pentru mediul DOS are funcţionalitate completă, ea permiţîndu-ne să partiţionăm şi să formatăm orice hardisc pe care îl avem în calculator. Varianta pentru mediul Windows are funcţionalitate limitată, cu ajutorul ei putem să partiţionăm şi să formatăm orice hardisc din calculator, cu excepţia celui pe care se afla SO Windows. Varianta pentru Windows poate fi folosită dacă dorim să adăugăm un hardisc nou la sistem, însă în situaţia în care avem un singur hardisc, ea este inutilizabilă. Cum cei mai mulţi din posesorii de calculator au un singur hardisc (de mare capacitate) în calculator, este recomandată descărcarea variantei pentru DOS, a cărei utilizare va fi explicată în detaliu. Va fi luat ca exemplu utilitarul MaxBlast cu ajutorul căruia se va partiţiona un hardisc Maxtor. Folosirea celorlalte utilitare este similară, dacă nu chiar identică. Pot fi partiţionate hardiscuri ATA (Parallel ATA) sau SATA (Serial ATA).

Partiţionarea şi formatarea unui hardisc presupune ştergerea tuturor datelor existente pe el. De aceea înainte de a partiţiona un hardisc trebuie să ne asigurăm că nu există pe acesta date importante pentru noi sau că am salvat toate datele importante pe alt mediu de stocare (hardisc, CD-ROM, discheta, etc.).

1. DESCARCAREA UTILITARULUI

1.1 SEAGATE

Dupa conectarea la internet mergem pe situl Seagate, la pagina cu titlul Downloads ("Descarcare [de softuri]"). Varianta care ne interesează (DW pentru DOS) se numeşte "Disc Wizard Starter Edition" şi se află pe coloana din stînga a paginii. Derulăm pagina în jos şi vedem dacă sînt bifate opţiunile "English" (lb. engleză) şi "Bootable Floppy Diskette Creator" ("creator al unei dischete butabile"). Aceste opţiuni sînt bifate în mod implicit, dar dacă nu sînt bifate, facem clic în cerculeţele de lîngă ele. Apoi facem clic pe butonul "Download Now" din josul coloanei şi aşteptăm să apară pagina de înregistrare ca utilizator al softului. În această pagină avem mai multe cîmpuri de completat legate de hardisc (numărul de serie), de calculator (sistemul de operare) sau de utilizator (nume, prenume, adresă de poştă electronică). Singurul cîmp care trebuie completat obligatoriu este cel care trebuie să conţină adresa de poştă electronică, completarea celorlalte cîmpuri este facultativă. După completarea adresei de mel (şi eventual a altor date) se face clic pe butonul "Submit". Descărcarea softului va începe în scurt timp şi o aşteptăm să se termine, după care închidem conexiunea la internet. Dacă descărcarea nu începe automat, este oferită o legătură către fişierul executabil, a cărui descărcare trebuie de această dată pornită manual prin clic pe legătură. Mărimea fişierului ce conţine DWSE este de 2,4 MB.

1.2 MAXTOR

Maxtor a fost un producător independent, dar după ce a fost cumpărat de Seagate a devenit o subdiviziune a acestei companii. Ne conectăm la internet şi mergem pe situl Seagate, la pagina cu titlul Downloads ("Descărcare [de softuri] "), în care se află softuri pentru diversele tipuri de hardiscuri produse de Maxtor (ATA, SCSI, externe, etc.). Facem clic pe legătura "Max Blast" şi va apare o nouă pagină în care trebuie să facem clic pe legătura "Download File" pentru a descărca utilitarul pentru DOS. Softul are 1,8 MB deci se va descărca relativ repede. La terminarea acestei operaţii închidem conexiunea la internet.

1.3 WESTERN DIGITAL

Ne conectăm la internet şi mergem la pagina de unde pot fi descărcate Softuri şi Draivere pentru produsele Western Digital. În partea de sus a paginii se află un tabel cu semne de carte (legături care duc în aceeaşi pagină). Facem clic pe legătura "Data Lifeguard Tools V.11.0" şi vom fi mutaţi mai jos în cadrul paginii unde este o prezentare sumară a softului. Utilitarul care ne interesează se numeşte "Data Lifeguard for DOS" şi este disponibil fie sub formă arhivată ("ZIP Version - 1,56 MB") fie sub formă executabilă ("EXE Version - 1,74 MB"). Putem descărca pe oricare din ele (facem clic pe legătură) şi după terminarea operaţiei închidem conexiunea la internet. Dacă am descărcat versiunea arhivată, extragem fişierul numit "Diskette.exe" cu arhivatorul preferat.

1.4 SAMSUNG

După conectarea la internet mergem pe situl Samsung, la pagina dedicată utilitarului Disk Manager. Facem clic pe legătura numită "Download Program" şi după cîteva momente va apare o minifereastră ce conţine un formular de înregistrare. Samsung nu împarte datele necesare înscrierii în obligatorii şi opţionale (facultative), deci va trebui să completăm toate cîmpurile şi să facem apoi clic pe butonul "Submit". Va fi descărcat un fişier în formă arhivată numit DM_Creator.zip . Din el extragem fişierul executabil numit Dm_Creator.exe pe care îl vom folosi pentru crearea unei dischete butabile.

2. CREAREA UNEI DISCHETE BUTABILE

Introducem o dischetă formatată şi neprotejată la scriere în calculator. Facem dublu clic pe fişierul executabil pe care l-am descărcat, sau pe care l-am extras din arhiva zip. Va apare o minifereastra de întîmpinare ("Welcome") în care trebuie să facem clic pe butonul "Continue". Apare fereastra ce conţine licenţa de utilizare, iar dacă sîntem de acord cu prevederile acesteia facem clic pe butonul "Yes". Va apare fereastra numită "Create Diskette" în care ni se explică faptul că va fi creată o dischetă butabila şi sîntem avertizaţi că în procesul de creare a acesteia toate datele conţinute anterior pe dischetă vor fi şterse. Facem clic pe butonul "Start". Apare o minifereastră de avertizare, cu un text în care ni se reaminteşte ca toate datele de pe dischetă vor fi şterse. Facem clic pe butonul "OK". Va începe procesul propriu-zis de creare a dischetei, care durează aproximativ 5 minute, şi a cărui progresie poate fi monitorizată sub forma unei bare care se colorează treptat. La sfîrşitul operaţiunii apare o fereastră cu titlul "Diskette Created", în care trebuie să facem clic pe butonul "Exit". Procesul de creare a dischetei butabile care conţine softul de partiţionare s-a încheiat.

Acest procedeu este valabil pentru toate utilitarele, însă în ceea ce priveşte utilitarul Disc Wizard al companiei Seagate el trebuie repetat, pentru că este nevoie de două dischete ("Disk 1 of 2, Disk 2 of 2"), a căror creare decurge în mod identic după tipicul expus mai sus.

Atenţie, dacă după ce am lansat comanda de creare a dischetei (cînd am apăsat pe butonul "Start") apare o minifereastră cu titlul "Invalid sized diskette în drive" şi cu două butoane ("Retry" şi "Cancel") înseamnă fie ca discheta este defectă şi trebuie să o înlocuim, fie că este neformatată, fie că pur şi simplu am uitat să o introducem în calculator.

3. FOLOSIREA UTILITARULUI

3.1 ETAPE PREGĂTITOARE

Repornim calculatorul şi ţinem apăsată tasta "Delete" pentru a afişa ecranul principal al programului de configurare a biosului. Modificăm ordinea dispozitivelor de butare, punînd discheta ca prim dispozitiv de butare ("First Boot Device"), aşa cum a fost arătat mai sus la secţiunea de configurare a biosului. Repornim calculatorul apăsînd în acelaşi timp pe tastele Ctrl, Alt şi Delete (Ctrl+Alt+Del). Sistemul va buta de pe dischetă şi după o perioadă de cîteva minute (în care se copiază nişte fişiere de pe dischetă) va fi lansat programul de administrare a hardiscului. În cazul folosirii Max Blast va apare mai întîi un ecran cu următorul text : "Run Max Blast 3 from Floppy or CD [ F, C]?". Apăsăm tasta F pentru a indica faptul că programul va rulă de pe dischetă. Va apare licenţa de utilizare, pe care o citim şi dacă sîntem de acord cu ea facem clic pe butonul "I Agree".

Dacă avem un hardisc Seagate şi folosim cele două dischete ce conţin softul Disc Wizard va trebui să introducem discheta 1 în calculator, care va buta de pe ea încărcînd în memorie fişierele necesare. La un moment dat încărcarea fişierelor se opreşte şi în partea de sus a ecranului apare textul : "Please insert Disc Wizard Starter Edition Disk 2 and press 'c' to continue". ca urmare va trebui să scoatem discheta 1 şi să introducem discheta 2, după care să apăsăm tasta "C". La terminarea procesului de copiere a fişierelor va apare şi de această dată licenţa de folosire a softului.

Dacă avem un hardisc folosit pe care dorim să-l repartiţionăm şi există deja un SO Windows instalat pe una din partiţiile existente, va apare o minifereastră de avertizare cu următorul text : "A version of Windows may be present on your system. Maxtor recommends that you use the Windows version of Max Blast 3 to set up your drive. Do you wish to continue anyway?" ("O versiune de Windows este probabil prezentă deja pe sistem. Maxtor recomandă folosirea versiunii de Windows a Max Blast 3 pentru punerea la punct a hardiscului. Doreşti să continui oricum?"). Facem clic pe butonul "YES" din minifereastră pentru a semnala faptul că dorim să continuăm să lucrăm cu utilitarul în mod DOS. Evident că mesajul de avertizare va fi compus diferit pentru utilitarele altor fabricanţi (de exemplu în cazul Disc Wizard el se termină cu propoziţia "Continue în DOS?"), dar sensul textului rămîne acelaşi.

Dacă avem un hardisc care nu are nici o partiţie pe el (este nou sau i-au fost şterse toate partiţiile) atunci după acceptarea licenţei softului va apare o minifereastră de avertizare numită "Blank Hard Drive" ("Hardisc Virgin") care conţine textul : " The following drive îs not set up for use în your system. Drive Model. Would you like to prepare the drive for use în your system?" ("Hardiscul următor nu este pus la punct pentru a fi folosit în acest sistem. Modelul hardiscului. Doreşti să prepari hardiscul pentru a-l utiliză în sistem?"). La partea de jos a miniferestrei se află două butoane, "Yes" ("Da") şi "No" ("Nu"), ambele opţiuni permiţînd formatarea hardiscului după acelaşi procedeu, diferenţa fiind doar în ceea ce priveşte numărul de etape intermediare pe care trebuie să le parcurgem. Dacă facem clic pe "Yes" apare ecranul principal al utilitarului, iar dacă facem clic pe "No" ajungem direct la ecranul în care trebuie să alegem SO pe care intenţionăm să-l instalăm pe hardisc, în funcţie de care ni se va permite să creăm anumite tipuri de partiţii. MunteAlb recomandă să se facă clic pe butonul "No" pentru a se urmări desfăşurarea procesului de partiţionare aşa cum este descrisă mai jos.

În ambele situaţii prezentate mai sus (hardisc folosit sau virgin) apare ecranul principal al utilitarului, unde sînt prezentate secţiunile acestuia :
View Installation Tutorial ("Vizionarea Ghidului de Instalare [a unui Hardisc]")
Set Up your Hard Drive ("Administrează Hardiscul")
Maintenance Options ("Opţiuni de Întreţinere a Hardiscului")
Utilities ("Utilitare")
Hard Disk Information ("Informaţii despre Hardisc")

Facem clic în ecranul principal pe titlul secţiunii "Set Up Your Hard Drive" sau pe imaginea de lîngă acesta. Va apare un ecran în care sînt prezentate unităţile de stocare prezente în sistem şi statutul lor ("Primary Master, Secondary Master, etc."). Facem clic pe butonul pe care este desenată imaginea care simbolizează hardiscul pe care dorim să-l partiţionam (în cazul de faţă chiar hardiscul principal - "Primary Master"). Apoi facem clic pe butonul "Next" aflat în partea din dreapta-jos a ecranului, buton care era estompat iniţial, dar care a devenit funcţional în momentul în care am făcut clic pe imaginea hardiscului.

Dacă hardiscul are pe una din partiţii un SO Windows, va apare un ecran de avertizare care conţine textul : "The drive you selected may be your boot drive. Continuing will erase any existing data on this drive. Are you sure you want to continue?" ("Hardiscul selectat este posibil să fie chiar acela de pe care se butează. Continuarea [acţiunilor] va şterge orice date prezente pe el. Eşti sigur că doreşti să continui?"). În partea de jos a ecranului se află o căsuţă lîngă care este scris "Continue with selected option and erase existing data" ("continuă cu opţiunea selectată şi şterge datele existente"). Bifăm căsuţa (facem clic în ea) şi apoi facem clic pe butonul "Next".

Următorul ecran conţine două texte : "Max Blast 3 has detected that your boot drive is set up for the following operating system. If this is correct, press Next to continue" ("MB 3 a detectat faptul că hardiscul principal este pregătit pentru sistemul de operare specificat mai jos"). "If you are using or plan on installing a different OS, select the OS below and then press Next to continue with the installation" ("Dacă foloseşti sau plănuieşti să instalezi un alt SO, selectează SO mai jos şi apoi fă clic pe butonul Next pentru a continuă instalarea"). În acest ecran există o listă cu toate SO de tip Windows, iar în listă este selectat sistemul de operare deja prezent pe hardisc. MunteAlb recomandă (indiferent de situaţia în care ne găsim) să selectăm sistemul de operare Windows XP, pentru că în acest caz vom putea crea partiţii atît de tip FAT cît şi de tip NTFS. Dacă selectăm ca SO Windows ME sau Windows 98, nu vom putea crea decît partiţii de tip FAT (FAT 16 şi FAT 32). Aceasta este singura consecinţă a alegerii unui SO sau a altuia din listă. Facem deci clic în cerculeţul de lîngă Windows XP şi apoi facem clic pe butonul "Next" din josul ecranului.

Va apare un ecran în care trebuie să alegem modul de desfăşurare ulterioară a procedeului de partiţionare ("Choose an Installation Method"). Avem două opţiuni şi anume : "Easy Installation" ("Instalare Uşoară") şi "Advanced Installation" ("Instalare Avansată"). Diferenţa dintre ele este că "Instalarea Uşoară" presupune crearea automată a unei singure partiţii pe tot hardiscul, în timp ce "Instalarea Avansată" presupune ca utilizatorul să stabilească manual numărul de partiţii şi dimensiunea acestora. Facem clic în cerculeţul de lîngă "Advanced Installation" şi apoi facem clic pe butonul "Next".



3.2 AFIŞAREA LISTEI DE PARTIŢII

În ecranul următor putem observa o diagramă sugestivă a partiţiilor existente pe hardisc. Hardiscul este prezentat ca un cerc, iar partiţiile ca nişte sectoare de cerc, colorate diferit în funcţie de tipul lor (FAT 16, FAT 32 şi NTFS). Imaginea seamănă cu a unui tort circular în care au fost delimitate nişte felii, care nu au fost însă scoase din el. Sub cerc se află o listă cu partiţiile existente, la fiecare fiind precizat tipul şi mărimea ei. Partiţiile pentru SO Linux sînt recunoscute (apar şi ele ca felii ale "tortului"), dar nu sînt identificate după tipul lor (ext2, ext3, etc.), în listă apărînd lîngă ele termenul "unknown" ("necunoscut"). Evident că dacă avem un hardisc nou (sau de pe care au fost şterse toate partiţiile), cercul va fi necolorat, iar lista nu va conţine nici un element.

3.3 ŞTERGEREA PARTIŢIILOR EXISTENTE

Se face clic pe butonul "Clear" aflat la partea de jos a ecranului cu diagramă pentru a şterge partiţiile existente. Cercul simbolizînd hardiscul se va decolora, iar lista va dispare.

3.4 CREAREA DE PARTIŢII

Crearea de partiţii noi care să le înlocuiască pe cele şterse se face printr-un proces foarte simplu, care va trebui repetat pentru fiecare partiţie nou creată. Facem clic pe butonul "Add" ("Adaugă"), aflat în partea din dreaptă-jos a ecranului cu diagramă.

Va apare fereastra numită "Create Partition" ("Creează o Partiţie"), în care va trebui să definim caracteristicile partiţiei pe care dorim să o creăm. Fereastra conţine trei cîmpuri şi o riglă :


Cîmpul "Select Partition Size" ("selectează mărimea partiţiei") ne permite să setăm mărimea partiţiei nou-create, măsurată în MB (1000 MB = 1 GB). Pentru aceasta facem clic în interiorul cîmpului şi tastăm o anumită valoare. Alternativ, putem folosi săgetuţele de lîngă cîmp pentru a seta mărimea, însă acest procedeu ia mai mult timp. Utilizăm acest cîmp dacă dorim să setăm numere "rotunde" pentru mărimea partiţiilor (10000 MB, 5000 MB, etc.).


Rigla ne permite să setăm într-un mod mai intuitiv mărimea partiţiei. Facem clic pe glisorul riglei (aflat iniţial la marginea ei dreaptă) şi ţinînd apăsat butonul mausului mutăm glisorul la stînga pe o distanţă mai mare sau mai mică, în funcţie de mărimea dorită pentru partiţia nouă. Ajustăm mărimea acesteia prin mici mişcări ale glisorului la stînga sau la dreapta sau folosind săgetuţele de lîngă cîmpul de mai sus. În timp ce mişcăm glisorul pe rigla, în cîmpul de deasupra va apare în cifre mărimea partiţiei pentru fiecare poziţie a glisorului. Rigla simbolizează dimensiunea spaţiului nepartiţionat de pe hardisc. Dimensiunea partiţiei create se măsoară de la marginea din stînga a riglei pînă la poziţia glisorului. Utilizăm rigla dacă dorim ca dimensiunea partiţiilor să fie un anumit procent din mărimea spaţiului rămas nepartiţionat (50 %, 25 %, etc.).


Cîmpul "Select Partition Type" ("selectează tipul partiţiei") ne permite să alegem tipul sistemului de fişiere care va fi instalat pe partiţie. Facem clic pe săgetuţa de lîngă cîmp şi în meniul derulant care apare facem clic pe tipul dorit (NTFS, FAT 32 sau FAT 16).


Cîmpul "Select Cluster Size" ("selectează mărimea unităţii de alocare") trebuie lăsat cu setarea implicită ("Default"), utilitarul urmînd să aleagă în mod automat valoarea cea mai bună pentru dimensiunea partiţiei create.

Să exemplificam procedeul creării de partiţii prin partiţionarea unui hardisc de 30 GB, în scopul pregătirii sale pentru instalarea Windows ME şi Windows XP. Vom crea în prima etapă o partiţie FAT 32 cu mărimea de 15 GB, pe care să instalăm Windows ME şi programele aferente. În a doua etapă vom crea o partiţie NTFS cu mărimea de 10 GB, pe care să instalăm Windows XP şi programele aferente. În cea de-a treia etapă vom crea o partiţie FAT 32 cu mărimea de 5 GB, pentru stocarea datelor importante cu care lucrăm.

În fereastra "Create Partition" observăm că iniţial la limita din stînga a riglei stă scris 0 MB, iar la limita din dreapta 30748 MB, adică tot spaţiul de pe hardisc este disponibil pentru crearea unei partiţii. Vom crea pentru început o partiţie de 15 GB. Pentru aceasta mutăm glisorul la jumătatea riglei şi observăm că în cîmpul de sus a apărut valoarea 15423 MB. O putem ajusta în sus sau în jos cu ajutorul săgetuţelor de lîngă cîmpul "Select Partition Size" sau o putem lăsa aşa. Alegem apoi ca tipul partiţiei să fie FAT 32 şi în final facem clic pe butonul "OK". Partiţia va fi creată instantaneu şi ne vom întoarce la ecranul cu diagrama circulară, unde observăm că un semicerc s-a colorat, simbolizînd partiţia proaspăt creată de noi. De asemenea caracteristicile ei (mărime şi tip) sînt specificate în lista cu partiţii de sub diagramă.

Facem din nou clic pe butonul "Add". În fereastra de creare observăm că acum rigla are dimensiunea de doar 15324 MB, adică exact cît spaţiul rămas nepartiţionat. Mutăm glisorul în aşa fel încît să creăm o partiţie care să ocupe 75 % din spaţiul pe care-l avem la dispoziţie, adică aproximativ 10000 MB (10 GB). Alternativ, putem să tastăm 10000 MB în cîmpul de deasupra riglei. Selectăm tipul partiţiei, făcînd clic de această dată în meniu pe sistemul de fişiere NTFS. Apoi facem clic pe butonul "OK". Partiţia nou creată va apare şi ea pe diagramă (colorată diferit faţă de cea precedentă) şi în listă.

Pentru a crea şi ultima partiţie facem iarăşi clic pe butonul "Add". Vedem în fereastra de creare că rigla simbolizează acum un spaţiu nepartiţionat de 5322 MB. Alegem să folosim pentru a treia partiţie tot spaţiul nepartiţionat de pe hardisc şi de aceea nu mai mişcăm glisorul pe riglă. Selectăm tipul de partiţie ca FAT 32, pentru ca ea să fie accesată atît de sub Windows ME cît şi de sub Windows XP, apoi facem clic pe butonul "OK".

În ecranul cu diagrama circulară avem la final o privire de ansamblu asupra modului în care am decis să partiţionăm hardiscul. În acest moment putem să facem ultimele modificări în ceea ce priveşte partiţionarea. Dacă selectăm o partiţie şi apoi facem clic pe butonul "Delete" ("Şterge"), partiţia respectivă va fi ştearsă şi putem crea una sau mai multe partiţii în locul ei, prin procedeul explicat mai sus. Dacă selectăm o partiţie şi apoi facem clic pe butonul "Modify" îi putem modifica caracteristicile (sistemul de fişiere şi mărimea unităţii de alocare) şi îi putem chiar reduce dimensiunile. În sfîrşit, dacă nu sîntem deloc mulţumiţi de deciziile noastre legate de partiţionarea hardiscului, putem face clic pe butonul "Clear" pentru a şterge toate partiţiile, urmînd să creăm altele.

3.5 FORMATAREA PARTIŢIILOR CREATE

Dacă sîntem mulţumiţi de numărul, dimensiunea şi tipul partiţiilor nou create, atunci în ecranul cu diagramă va trebui să facem clic pe butonul "Erase" ("Şterge"), aflat la partea din dreapta-jos a ecranului. Această acţiune va avea drept consecinţă faptul că butonul "Next", iniţial estompat (nefuncţional), va deveni funcţional. Facem deci clic pe butonul "Next" şi va apare un ecran în care este prezentat un sumar al partiţionării, sub forma unei liste a partiţiilor nou create. Făcînd clic pe butonul "Next" din ecranul rezumativ va apare un nou ecran, cu titlul "Formatting and partitioning your Hard Drive", unde putem urmări progresia procesului de formatare a fiecărei partiţii sub forma unei bare care se colorează progresiv. Formatarea decurge automat, fără vreo intervenţie din partea noastră şi va avea atîtea etape cîte partiţii am creat.

La sfîrşitul procesului de formatare apare un ecran ce conţine un text care începe cu : "The partitions that have been created are now formatted" ("Partiţiile care au fost create sînt acum formatate"). Facem clic pe butonul "Done" ("Terminat") aflat în colţul din dreapta-jos al acestui ultim ecran. Ne vom întoarce la ecranul principal al utilitarului. Facem clic pe butonul "Exit" aflat în colţul din dreapta-sus pentru a părăsi (închide) utilitarul. Ne vom afla din nou în modul DOS non-grafic, de tip linie de comandă. Scoatem discheta ce conţine utilitarul hardiscului, apoi repornim calculatorul apăsînd în acelaşi timp pe tastele Ctrl, Alt şi Delete (Ctrl+Alt+Del). La apariţia primelor litere din ecranul de butare, apăsăm tasta Delete pentru a fi afişat ecranul principal al BIOS-ului. Setăm ordinea de butare (dischetă sau CD-ROM) în funcţie de sistemul de operare pe care intenţionăm să-l instalăm, apoi introducem în calculator discheta sau CD-ROM-ul de pe care pornim instalarea Windows. Salvăm modificarea legată de ordinea de butare făcută în BIOS şi apoi parcurgem etapele procesului de instalare a sistemului de operare dorit, care vor fi explicate pe larg în partea a patra a acestui manual.